Coruperea Pasivă

CONSIDERAŢIUNI GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNILE DE CORUPŢIE

§1. Evoluţia incriminării coruperii pasive în legislaţia penală a Republici Moldova

Corupţia este un fenomen istoric prin excelentă, indisolubil legat de existenţa acelei forme de organizare socială care este statul, şi poate fi înţeles doar prin intermediul unui discurs istoric.

Cercetarea fenomenului corupţiei ne-ar permite înţelegerea genezei sale, structurii şi modului de funcţionare pe parcursul evoluţiei umane. De asemenea importanţa unui astfel de discurs rezidă în faptul că multe dintre elementele componente ale fenomenului în discuţie şi mecanismele de funcţionare nu dispar o dată cu trecerea la statul de tip modern, ci îşi continuă existenţa, adaptându-se la cerinţele timpului.

Etapele evoluţiei societăţii umane pune în evidenţă faptul că infracţionalitatea şi corupţia, sub toate formele de manifestare a existat şi s-a manifestat cu diverse extensii şi intensităţi, din cele mai vechi timpuri.

Corupţia în sens general, are o veche tradiţie, unii autori considerând chiar că tendinţa omului spre corupţie a existat dintotdeauna, că ar fi un fenomen permanent şi inevitabil în existenţa comunităţii omeneşti. Dorinţa de a dobândi câştiguri nemeritate şi mai ales căutarea unui ajutor fiecare în lupta zi de zi pentru existenţă datează din timpuri străvechi. ¬

În cadrul celor mai vechi legiuiri, cele antice, corupţia a fost reprimată, în special dacă se săvârşea de către judecător. Spre exemplu, legile lui Manu îl pedepseau pe judecător cu confiscarea bunurilor, iar legile mozaice cu biciuirea.

În Grecia antică, mita era atât de frecventă încât Platon propunea să fie pedepsiţi cu moartea funcţionarii care primeau daruri pentru a-şi face datoria. „Nu trebuie să primeşti daruri” – spunea el – „nici pentru lucruri bune nici pentru lucruri rele”.

Dreptul roman de asemenea interzicea acceptarea oricărei compensaţii pentru îndeplinirea celor mai importante îndatoriri civice. Interzicând în mod general oamenilor publici de a accepta daruri, dreptul roman din aceia vreme interzicea implicit corupţia sub toate formele sale.

În legile romane adoptate – Lex Cinicia de donis muneribus (204 î. Ch.); Calpurina (149 î.Ch.); Acilia (123 î. Ch.); Servilia ( 110 î. Ch.); Cornelia (81 î. Ch.); Iulia ( 51 î. Ch.) - corupţia, fiind răspândită alarmant în societate, a fost sancţionată ca delict, prin care se înţelegea orice îmbogăţire injustă a persoanei ce avea o funcţie publică sau semipublică.

Pedepsele ce urmau a fi aplicate funcţionarilor corupţi erau diferite. Potrivit lui Lex Calpurina funcţionarul vinovat era obligat sa restituie mita. În acelaşi sens Lex Acilia prevedea aplicarea pedepsei pecuniare ce consta în restituirea dublei valori a folosului primit. Lex Servilia a prevăzut şi pierderea de către funcţionari vinovaţi a drepturilor politice, ca pedeapsa aplicată pentru corupere. Funcţionarii corupţi erau pedepsiţi şi mai sever, fiind aplicate de rând cu celelalte pedepse principale, exilul şi confiscarea averii.

În vechiul drept francez pentru actele de corupţie erau pedepsiţi guvernatorii şi intendenţii, care luau bani pentru ai salva pe unii de corvoadă ori pentru a-şi procura alte avantaje; seniorii – pentru scutirea unor supuşi de impozite; ofiţerii de justiţie, grefierii, judecătorii – pentru abuz de funcţie.

Pentru consumarea infracţiunii erau suficiente promisiunea mituitorului şi acceptarea funcţionarului public, fără sa fie nevoie de predarea banilor. Infracţiunea se consideră consumată şi în cazul neîndeplinirii de către funcţionar a angajamentului său. Pe de altă parte, judecătorii erau consideraţi ca mituiţi chiar atunci când, fără să existe vreo convenţie prealabilă, primeau un lucru oarecare sub formă de dar. Fapta judecătorului de a fi primit alt lucru decât bani nu avea nici o influenţă asupra aplicării pedepsei.

Pedepsele aplicate erau, în general, cele consacrate în dreptul roman. Astfel, mituirea simplă se pedepsea cu interdicţie temporară, privaţiune de serviciu, restituirea la împătrit, nulitatea actelor, blamul şi surgkiunul, iar daca avuse loc cu ocazia judecării unei cauze penale se putea aplica chiar pedeapsa cu moartea.

Codul penal francez din 1810 a încriminat mituirea pasivă (luare de mită) în art.197. Dispoziţiile Codului privind corupţia au fost obiectul în decursul anilor, a numeroase modificări. Codul penal, la origine nu încrimina traficul de influenţă şi distingând coruperea activă de coruperea pasiva, le concepea în mod îngust şi aplica pentru comiterea ambelor, lanţul pus pe gâtul osânditului.

Corupţia, care la origine putea fi reţinută numai în sarcina funcţionarului şi agenţilor sau prepuşilor publici, şi-a văzut extins domeniul de aplicaţie la experţi şi arbitri, la slujbaşi, comişi şi prepuşi ai întreprinderilor industriale şi comerciale, la agenţi de antreprize controlate de puterea publica şi la cetăţenii însărcinaţi cu o funcţie a serviciului public, apoi la toate persoanele investite cu un mandat electiv şi la orice prepus slujbaş ori salariat, chiar în faţa comerţului şi industriei.

În vechiul drept penal românesc corupţia apare încriminată destul de târziu, în perioada domnilor fanarioţi - şi atunci imperfect.