Deontologia funcționarului public în sistemul penitenciar

1. Noţiuni introductive

1.1. Noţiunea de “deontologie”

Termenul „deontologie" provine din cuvintele greceşti „deon, deontos” care înseamnă ceea ce se cuvine şi „logos" care înseamnă ştiinţă. Iniţial ea a fost identificată cu morala şi o regăsim astfel în lucrarea „Deontologia sau ştiinţa moralei" a filosofului şi juristului englez Jeremy Bentham, lucrare structurată în două părţi consacrate, una teoriei virtuţii, iar cealaltă practicii virtuţii.

Deontologia funcţionarului public poate fi definită ca reprezentând totalitatea normelor cere guvernează comportamentul profesional şi privat al funcţionarului public, în virtutea statutului său de detentor al autorităţii publice.

Deontologia, prin specificul obiectului său de cercetare se află la interferenţa dintre drept şi morală. Ea poate fi definită ca reprezentând ansamblul normelor care conturează un anumit tip de comportament profesional sau privat. O parte din aceste norme sunt consacrate din optică juridică, putând fi deci obligatorii tocmai datorită funcţiei coercitive a statului, iar altele sunt sancţionate doar de opinia publică, înscriindu-se în categoria normelor etice

În literatura juridică, deontologia trebuie să se regăsească în toate formele de exprimare a existenţei individului. Omul în acţiunile sale se exprimă pe sine, îşi exprimă propriile aspiraţii, propria individualitate, raportându-se în acelaşi timp şi la nevoile celorlalţi, pe care are datoria să nu le afecteze.

Răspunderea funcţionarului public, intervine ca şi în cazul salariatului, atât pentru încălcarea obligaţiilor profesionale deduse din raportul de funcţie publică, dar şi pentru încălcarea normelor de comportament, în interiorul sau în afara instituţiei. Abaterea disciplinară este astfel concepută ca fiind o faptă săvârşită cu vinovăţie, prin care se încalcă atât obligaţiile profesionale, cât şi obligaţiile care au o legătura directă sau indirectă cu acestea, care vizează statutul său socio-profesional şi moral, este vorba despre faptele prin care se produce lezarea demnităţii şi prestigiul unui funcţionar public.

Doctrina occidentală contemporană susţine ideea cum că ar fi insuficient să limităm cauzele care determină intervenţia răspunderii disciplinare a funcţionarului public doar la încălcarea obligaţiilor de serviciu.

Exercitarea unei funcţii publice se încadrează în categoria acelor profesii care prezintă cel mai mare risc potenţial ca, prin modul în care are loc, să afecteze pe cei cu care titularul ei intră în contact. În activitatea sa, funcţionarul duce la îndeplinire prevederile legii, care nu sunt întotdeauna clar înţelese de cei care cad sub incidenţa lor. Problema care apare astfel, este referitoare la modul diferit în care percep legea cei care o pun în aplicare şi cei în consideraţiunea cărora este pusă în aplicare. Cei care se adresează unei autorităţi publice au ca regulă, un anumit interes care trebuie reglat în limitele legii Este greu să convingi, cu şanse de reuşită, că legea nu îngăduie o soluţie pozitivă într-un caz determinat.

Exigenţele statului de drept impun domnia legii, trecerea de la „dreptul statului la statul dreptului" sau, cum se exprimă metaforic un autor, substituirea domniei legii domniei oamenilor", ceea ce presupune suveranitatea legii dincolo de interesele individuale Pentru a se realiza acest imperativ se impune ca funcţionarul public să aibă capacitatea de a sluji legea, nu de a o îngenunchea. Se poate isca problema puterii discreţionare a administraţiei publice, care poate naşte la rândul ei abuzuri, corupţie, încălcarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor.

Aceste norme sunt la rândul lor structurate în funcţie de relaţiile sociale care sunt avute în vedere după cum urmează:

- relaţii din interiorul serviciului public (cu şefii ierarhici, cu ceilalţi funcţionari publici, cu întregul personal şi cu subalternii);

- relaţii cu ceilalţi subiecţi de drept, din afara instituţiei publice, beneficiari ai acţiunii funcţionarului public;

- relaţii cu personalul unor instituţii publice şi alte persoane juridice cu care colaborează instituţia în care este încadrat funcţionarul public;

- relaţii cu celelalte instituţii ale statului din rândul puterii legislative, executive sau judacătoreşti;

- relaţii cu societatea civilă în ansamblul său.

1.2. Noţiunea de "funcţionar public"

Într-o accepţiune de maximă generalitate, prin funcţionar public înţelegem persoana care prestează o activitate, mai mult sau mai puţin specializată, într- un regim juridic diferit de dreptul comun al muncii, şi care este remunerată din fonduri publice.

În această viziune, funcţionarii publici constituie un grup cuprinzător, alcătuit din marea majoritate a personalului instituţiilor publice. Acest grup este heterogen, întrucât este divizat într-o mulţime de subgrupuri, mai mari sau mai mici, cu misiuni specifice şi regimuri juridice dintre cele mai diverse

Sunt funcţionari publici, în sens larg: parlamentarii, şeful de stat (chiar dacă în acest caz particular nu avem de-a face cu un grup, ci doar cu o singură persoană), membrii guvernului, magistraţii, marea majoritate a persoanelor încadrate în administraţia publică civilă centrală şi locală, cadrele didactice, militarii, poliţiştii, precum şi alte categorii.

În pofida marii diversităţi a atribuţiilor ce le revin şi a diversităţii conţinutului activităţilor pe care le desfăşoară, toţi funcţionarii publici au o misiune generală comună Ei trebuie să acţioneze, într-o formă sau alta, pentru realizarea interesului general şi asigurarea serviciului public.

În sens restrâns, prin „funcţionar public" se înţelege funcţionarii de carieră din administraţia publică

2. Despre funcţia publică şi funcţionarul public

Sintagma „funcţie publică" a generat o bogată doctrină atât la noi cât şi în alte state; ea se regăseşte definită diferit de la un autor la altul, de la un sistem de drept la altul.

În literatura juridică actuală putem să invocăm - ca un veritabil sistem de referinţă - concepţia potrivit căreia funcţia publică reprezintă: „situaţia juridică a persoanei fizice învestită legal cu atribuţii în realizarea competenţei unei autorităţi publice, ce constă în ansamblul drepturilor şi obligaţiilor ce formează conţinutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă şi organul care 1-a investit"

În această definiţie se regăsesc anumite constante valoroase care au fost formulate de autorii de drept public de-a lungul timpului, şi anume caracterul legal al învestiturii şi faptul că funcţia publică evocă un complex de prerogative, drepturi şi obligaţii, prin care se realizează competenţa unei autorităţi publice. Într-o accepţiune restrânsă, funcţia publică desemnează funcţia publică executivă, aceasta făcând obiect de cercetare al dreptului administrativ