Divortialitate, recasatorie și alternative non-maritale

Există o distincție între destrămarea oficială (juridică/de drept) și cea neoficială (informală/în fapt) a grupului familial. Se pot deosebi trei tipuri de disoluție maritală: despărțirea în fapt, dar cu locuință comună; separarea totală cu locuințe diferite dar fără divorț; divorțul Prima situație se întâlnește în țările mai puțin dezvoltate unde locuința este o problemă, ce-a de-a doua situație se întâlnește în țările dezvoltate dar divorțul și consecințele lui întâmpină dificultăți.

Pe baza informațiilor statistice rata divorțului sporește începând din sec al XIX și crește considerabil după cel de-al doilea război mondial și continua să crească până în zilele noastre.

În România rata divorțialității a crescut după 1948, în 1960 rata era de 2%, în 2002 aceasta era de 1,5% aceiași rată a divorțurilor se păstrează și până în prezent cu mici oscilații.

Structura demografică a populației este în anumite limite responsabilă luând în calcul îmbătrânirea populației, migrația tinerilor pendulatorie și definitivă rezultând astfel scaderea ratei căsătoriei și tot odată și ce a divorțului.

Deoarece divorțul înseamnă despărțirea legala între soți, aspectele lui tehnice cad în sarcina disciplinelor juridice, în speța a dreptului familiei. O legislație mai severă sau mai permisivă fața de divorț afectează rata divorțialității și are multe consecințe sociale. Astăzi, în întreaga lume, sunt comune trei tipuri de divorț: divorțul sancțiune - prin care unul sau chiar ambii parteneri sunt culpabilizați; divorțul constatare - unde sentința este dată de faptul ca probează ca cei doi nu mai conviețuiesc de multă vreme; divorțul prin consimțământ reciproc, care presupune declarația ambilor soți că nu vor să mai fie împreună.

La nivel planetar , dar cu deosebire în țările occidentale, s-a produs o facilitare a divorțului, relaxându-se motivele desfacerii căsătoriei, de la cauze ,, obiective” (adulter, boala psihică, închisoare pe viață) apoi ,, din vina unuia” dar pe motive mai ușoare (nu se ocupă de gospodărie, nu aduce nici-un ban in casă etc) urmând ,, din vina ambelor părți” ( nu ne mai înțelegem) și culminând la așa zisul ,, divorț fără vină” în care nu trebuie dovedită nici-o vină din ambele părți. Sociologii, antropologii și psihologii sociali înclină să creadă că liberalizarea divorțului prin neculpabilizarea nici unuia dintre soți este un câștig social și individual uman pentru că se scurtează mult durata procesului economisindu-se timp și bani și se elimină mult din stresul legat de ,,lupta” dintre cele două părți pentru a-și dovedi reciproc vinovăția.

Acest tip de divorț promovează egalitatea si echitatea. Proprietatea comună este împărțită echitabil iar custodia este împărțita după principiul interesului copilului. Totodată acest tip de divorț promovează și egalitatea între sexe, așadar este considerat că bărbatul nu este singurul capabil să întrețină gospodăria așa cum nici femeia nu este unica capabilă de a crește și educa copii.

- Cauze generale. O noua mentalitate a divorțului.

O cauză majoră a ridicării ratei divorțialității o constituie emanciparea economică a femeii. Când soția consideră că „ nu mai merge” , nemaifiind dependentă material de soț, despărțirea îi apare ca o soluție posibilă, ceia ce era mai greu de imaginat în trecut. Posibilitatea, pentru ambii parteneri, de a întâlni pe altcineva si de a crea legături de afecțiune este mult mai mare.

Democratizarea și liberalizarea vieții sociale de ansamblu au determinat o mai mare permisivitate și în ceia ce privește divorțul. Scăderea influenței bisericii și a religiei, legislația mai „îndulcită”, micșorarea considerabilă a presiunilor normelor si obiceiurilor tradiționale facilitează ruperea oficiala a legăturilor conjugale.

Odată cu facilitarea oficializării întreruperii căsătoriilor s-a schimbat treptat modelul căsniciei plină de suferință la o viață nouă care începe după dizolvarea mariajului. Și astfel mentalitatea despre divorț este și ea schimbata, acesta nu mai este apreciat ca un eșec ci ca o soluție, un răspuns pozitiv la o situație critică.

O altă cauză a divorțului (sau chiar un efect pozitiv) este mărirea speranței de viață. Atunci când căsătoria este una nefericită ambii parteneri tind sa fie mai stresați iar stresul este factorul incipient pentru multe boli. Așadar ideea de a pune punct suferinței la o vârstă relativ tânără crește și speranța de viață.

- Factori explicativi specifici

Asumpția centrală a teoriei lui G. Backer (1991) este că, prin căsătorie, indivizii încearcă să maximizeze valoarea bunurilor si a comodităților pe timpul vieții ce urmează, să obțină beneficii, fie direct economico-materiale, fie de alt gen (monetare sau nonmonetare).

Disrupția maritală are loc atunci când informațiile (despre partener) sunt incomplete, așa dar si divorțurile intervin în primii ani de căsătorie, atunci când informațiile devin mult mi bogate șî apar incompatibilitățile, iar pe de altă parte, odată cu trecerea anilor se acumulează un capital marital specific, cum sunt copii, și proprietățile a căror valoare scade odată cu disoluția mariajului. Și întrucât partenerii nu sunt dispuși să piardă in acest „joc” se ajunge foarte greu la această decizie.

Datorită unor investigații mai complexe cuplate din datele calitative și cantitative alese rezultă factorii si variabilele mai specifice ce conduc la divorț. Aceste pot fi grupate in trei mari clase:

1. Variabilele de ordin premarital, dintre care semnificativă in divorțialitate este școlaritatea. Studiile au arătat că școlaritatea in măsura egala a ambilor soți descrește disoluția maritală. În ceia ce privește gradul de școlaritate a femeilor există o soluție nonlineară între școlaritate si divorț: soțiile cu studii superioare divorțează în mai mare măsură decât celelalte, dar în același timp, cel putin în SUA, și soțiile fără anumite studii au rata crescută de divorț.