Dreptul la azil

1. Considerații introductive

Prin noțiunea de azil înțelegem solicitarea unei protecții din partea unui stat în caz de pericol. (DEX). Pentru prima dată dreptul la azil a fost fixat în Constituţia Franţei din anul 1793, în conformitate cu care se acorda „azil străinilor izgoniţi din patria lor pentru cauza libertăţii”. Dezvoltarea de mai departe a acestei instituţii s-a făcut atât prin prevederile dreptului intern al statelor, cât şi în cadrul cooperării internaţionale pe calea încheierii, în principal, a tratatelor bilaterale şi adoptării de declaraţii.

Dreptul la azil, de regulă, este fixat în constituţiile statelor. De pildă, în art. 10 din Constituția Italiei, în preambulul Constituției Republicii Franceze. Potrivit art. 19 alin. 2 din Constituția Republicii Moldova, „Dreptul la azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte“. Un articol cu un conținut similar ca cel din Constituția Republicii Moldova îl găsim și în Constituția României din anul 1991 (art. 18 pct. 2).

La nivel universal, dreptul de azil este reglementat, în primul rând, prin Declarația Universală a Drepturilor Omului. Conform art. 14 din aceasta „În cazul persecuției, orice persoană are dreptul să caute azil și să beneficieze de azil în alte țări. Acest drept nu poate fi invocat în cazul unor urmăriri penale bazate pe comiterea unei crime de drept comun sau pe acțiuni contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite“.

Dreptul de a solicita azil, ca drept fundamental al omului, e consacrat şi la nivel internaţional. Cu toate că nu există niciun document internațional care să definească conceptul de azil, doctrina a definit azilul ca fiind o măsură de protecție care se acordă azilantului sau se poate acorda solicitantului de azil în cazul în care, în țara sa de origine este supus la persecuții pentru activități politice, democratice sau umanitare sau, în alți termeni, este urmărit sau persecutat pentru activități desfășurate în favoarea umanității, progresului și păcii.

Potrivit documentelor internaţionale în materie, azilul este un act paşnic şi umanitar şi nu poate fi considerat un act inamical faţă de un stat.

Reglementarea dreptului de azil urmăreşte asigurarea protecţiei persoanelor care din diverse motive ajung în situaţia de a se stabili pe teritoriul altui stat şi a cărui cetăţenie nu o deţin. Azilul ca fenomen cunoscut încă din cele mai vechi timpuri are în prezent diferite accepţiuni, cum ar fi aceea de: azil constituţional, convenţional, teritorial, azil diplomatic, maritim, de protecţie subsidiară, de protecţie temporară şi face obiectul unor reglementări precise.

Dreptul de azil reprezintă posibilitatea acordării de către un stat a dreptului de stabilire a unei persoane pe teritoriul acestuia, în cazul când aceasta este urmărită pentru anumite convingeri ale sale în țara sa de origine.

2. Aspecte generale privind instituția azilului

Instituţia azilului este, în general, abordată din două puncte de vedere distincte: al statului care acordă acest statut şi al persoanelor care îl solicită.

Din punctul de vedere al statului, acordarea sau refuzul de a acorda azil reprezintă un drept suveran. Statul poate să permită intrarea şi şederea pe teritoriul său a unor străini supuşi persecuţiilor politice în statul ai căror cetăţeni sunt. În acelaşi timp, statul solicitat nu are o obligaţie de a răspunde favorabil la o cerere de azil, care poate fi refuzată.

În practică se recunoaşte că aparţine exclusiv statului solicitat dreptul de a aprecia, în fiecare caz în parte, temeinicia cazurilor care motivează o cerere de azil.

După acordarea azilului, statul trebuie să se comporte, faţă de străinul căruia i-a acordat acest statut în conformitate cu principiile generale de drept internaţional, cât şi cu convenţiile internaţionale, referitoare la drepturilor străinilor la care este eventual parte.

În dreptul internaţional contemporan s-a susţinut că, din punctul de vedere al statului care acordă azil, acest concept include două elemente:

▪ ocrotirea unor străini din raţiuni umanitare, care însă în cazul azilului reprezintă mai mult decât un refugiu temporar;

▪ un anumit grad de protecţie activă, printr-o serie de măsuri care revin autorităţilor cu atribuţii speciale în acest domeniu, vizând asimilarea azilantului în societatea în care a fost primit.

Din punctul de vedere al individului, dreptul de a solicita azil este considerat un drept fundamental al omului. Acest drept a fost prevăzut în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art.14). Azilanţii se bucură de drepturi şi pot să îşi asume obligaţiile oricărui străin (cetăţean străin sau apatrid), inclusiv în Republica Moldova.

Analiza legislaţiei interne a statelor în problemele azilului, tratatelor bilaterale şi regionale, altor acte internaţionale se constata următoarele:

▪ fiecare persoană are dreptul de a solicita azil în alte state, salvându-se de persecuţii pe motive politice sau din cauza altor activităţi sociale; statele, în virtutea suveranităţii lor, stabilesc în legislaţia naţională atât principiul, cât şi ordinea de acordare a azilului;

• dreptul la azil nu se acordă persoanelor învinuite de comiterea unei crime împotriva păcii, o crimă de război sau o crimă împotriva umanităţii, precum şi a infracţiunilor penale prevăzute de tratatele internaţionale privind extrădarea; aprecierea temeiurilor de acordare a azilului sau refuzului acordării acestuia îi aparţine statului solicitat;

• acordarea azilului presupune autorizarea de intrare şi stabilire în ţară, limitarea expulzării şi interzicerea extrădării;

• acţiunea de acordare a azilului reprezintă o manifestare de ordin umanitar şi nu trebuie considerată de alte state drept un act inamical.