Dreptul, știința și filosofia

Raportul dintre stiinta si filosofie a constituit în deceniile secolului al XX-lea obiectul unor largi analize si al unor vii si interesante discutii. Situatia o declansase, cum se stie, stiinta, care, prin rasunatoarele sale succese din acea perioada, impunea revizuirea din temelii a imaginii care se formase în secolul al XIX-lea asupra lumii. Filosofi ilustri ca Nietzsche, Poincaré si Bergson au luat o atitudine pronuntat sceptica, formulând îndoieli si chiar negari categorice cu privire la valoarea de adevar a teoriilor stiintifice, sustinând ca ele ar fi relative, subiective si chiar false.

Acest scepticism a trezit filosofia contemporana din somnul dogmatic, asa cum altadata scepticismul lui Hume îl trezise pe Kant, si filosofia stiintei a trecut la o revizuire totala a raportului dintre filosofie si stiinta. Nici astazi lucrurile nu sunt total limpezite, dar suntem în masura sa enuntam câteva aspecte esentiale.

Oricât de generale ar fi unele probleme pe care si le pune omul de stiinta si oricât de vaste ar fi unele generalizari pe care le face el, acestea sunt totusi partiale în substanta lor, adica ele nu privesc realitatea, existenta, ca totalitate. Totodata, aceste probleme sunt rezolvate cu metode care difera de la stiinta la stiinta.

Rezultat al efortului uman savârsit spre satisfacerea nevoilor spirituale de cunoastere si întelegere si a nevoilor materiale de existenta, stiinta nu a fiintat pur si simplu alaturi de filosofie, ci a stabilit cu ea relatii prin care, fie s-au putut privi cu ochi critic, fie au sarbatorit solidare succesele. Asa s-au nascut, de fiecare data, doua feluri de opinii : cele ale slujitorilor stiintei dispusi sa filosofeze si cele ale înteleptilor apti sa-si fortifice sistemele cu principii si concepte mai precise sau sa-si imagineze raspunsuri la întrebarea: cum este posibila stiinta ?.

De-a lungul timpului, cele doua feluri de opinii si-au sporit volumul si s-au constituit ca preocupari speciale, unificate de acelasi scop: întelegerea stiintei. Apoi, s-a constituit logica si metodologia stiintei. Fiinta sociala, omul a imprimat acest caracter si rezultatelor actiunii sale, încât stiinta a devenit si tinta sociologiei. Astfel, stiinta, ca orice act si produs al fiintei umane, a declansat o filosofie, s-a constituit în cadrele structurii logice a gândirii si a ocupat un rol hotarâtor în viata sociala. Corespunzator, exista filosofia stiintei, logica si metodologia stiintei si sociologia stiintei care împreuna formeaza epistemologia, teorie generala a stiintei.

Întrucât vrea sa fie obiectiva, filosofia nu poate face abstractie de stiinta. Desi, în cursul istoriei dezvoltarii cunoasterii, gândirea filosofica a anticipat idei pe care ulterior stiinta le-a confirmat, filosofia s-a sprijinit mereu pe stiinta, iar stiinta a preluat spre investigare si dezlegare numeroase probleme ce tineau mai înainte de domeniul propriu al filosofiei.