Drepturile Funcționarului Public European

Funcţionarul public este un concept care dă substanţă managementului resurselor umane în administraţie, cu alte cuvinte funcţionarul public este persoana care îşi desfăşoară activitatea în cadrul administraţiei de stat, al administraţiei publice, potrivit unui statut, unui regulament care îi prevede drepturile şi obligaţiile.

Astfel, potrivit articolului 1 din Statut, “este funcţionar al Comunităţii, în sensul prezentului statut, orice persoană care a fost numită în condiţiile prevăzute de acest statut, într-o funcţie permanentă dintr-una din instituţiile Comunităţilor printr-un act emis de o autoritate investită cu putere de numire de această instituţie.”

Funcţionarul public comunitar prestează activitatea în interesul comun al Uniunii Europene şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul serviciului public existent într-o instituţie sau autoritate administrativă aflată pe teritoriul comunitar. Funcţionarul public dobândeşte statut prin actul de numire unilateral al autorităţii competente şi se supune dreptului comunitar. Funcţionarul public este persoana cu o vocaţie de carieră ce ocupă o funcţie publică.

Noţiunea de statut a apărut la noi pentru prima dată ca titulatură de act normativ în Statutul Dezvoltator al Convenţiei de la Paris (7 august 1858). Denumirea de statut provine de la cuvântul latin statutum, care derivă din verbul statuere (a statua, a decide, a ordona) şi înseamnă actul juridic prin care se impun anumite măsuri, dispoziţii, în virtutea dreptului de comandă al statului.

Existenţa unui Statut al funcţionarilor comunitari determină concluzia că ei sunt supuşi unei situaţii legale şi reglementare, în mod integral dreptului comunitar cuprins în Statut.

Fiecare organism desemnează autoritatea care exercită “puterea de numire” , aceasta fiind, de regulă, preşedintele fiecărei instituţii care reprezintă, pentru instituţia respectivă autoritatea investită cu putere de numire.

Din momentul intrări în funcţia publică comunitară până în momentul ieşiri, funcţionarul public comunitar îşi dezvoltă o carieră, care reprezintă situaţia juridică a acestuia din momentul învestiri sale până în momentul în care în baza unui fapt juridic sau a legi încetează această calitate.

Principiile care guvernează exercitarea drepturilor şi obligaţiilor funcţionarului public european

Abordând problema drepturilor şi a obligaţiilor, în general în drept, un autor susţine că în realitatea juridică nu există drepturi şi obligaţii independente unele de altele. Fiecărui drept îi corespunde o obligaţie corelativă şi fiecare obligaţie naşte, la rândul său, un drept.

Dacă instituţia publică, naţională sau europeană, are dreptul să ceară de la funcţionarul său un comportament profesional şi extraprofesional adecvat, în mod similar funcţionarul public este înrudit să pretindă şi să obţină de la instituţia în care este integrat recunoaşterea şi respectarea drepturilor sale garantate de lege. Dreptul funcţionarului se transformă în obligaţie pentru instituţie şi invers.

Drepturile funcţionarilor publici, naţionali sau europeni, reprezintă acele prerogative pe care le au titularii unei funcţii publice, izvorâte din raportul de serviciu pe care îl au cu autoritatea sau instituţia publică şi care izvorăsc din lege, neputând fi negociate ca în cazul salariaţilor .

Drepturile funcţionarului public european fac obiect de reglementare al titlului II din Statut, alături de obligaţiile acestuia.

1. Un prim principiu este reprezentat de necesitatea ca funcţionarul european să se achite de îndatoririle sale şi să-şi adapteze conduita având în vedere numai interesele Comunităţilor şi preocupându-se pentru realizarea unei independenţe absolute a funcţionarului public faţă de orice guvern, autoritate, organizaţie sau persoană exterioară instituţiei sale.

Acest principiu se află înscris în articolul 11 (96) alin. 1 din Statut şi el urmăreşte realizarea unei independenţe desăvârşite, coroborată cu absenţa oricărei dependenţe a funcţionarului de vreun organism, autoritate sau persoană, alta decât instituţia din care face parte şi se concretizează în mai multe interdicţii:

a) Interdicţia pentru funcţionar de a accepta instrucţiuni de la guvern, autoritate, organizaţie sau persoană exterioară instituţiei căreia îi aparţine, fără autorizarea autorităţii învestită cu putere de numire, sau vreun lucru care ar putea să-i compromită independenţa.

b) Interdicţia pentru funcţionar de a accepta de la un guvern sau de la o sursă exterioară instituţiei o distincţie onorifică, o funcţie, o favoare, un dar, o renumeraţie, cu excepţia celor pentru servicii făcute înainte de numirea sa sau în timpul unui concediu special pentru serviciul militar sau naţional şi în numele acestui serviciu.