Eutanasie

Cuvântul eutanasie provine din limba greacă - euthanasie, eu însemnând bun și thanatos moarte : „moarte bună, moarte frumoasă, moarte ușoară” – și semnifică actul de a suprima viața altei persoane, la cererea acesteia, în scopul minimalizării suferințelor.

În literatura de specialitate, eutanasia a fost clasificată în funcție de mai multe criterii: după modul și mijloacele de realizare, există eutanasie activă și eutanasie pasivă. Eutanasia activă se referă la moartea provocată (prin administrarea unei substanțe letale) altei persoane într-un mod direct pentru a o scuti de suferință. Eutanasia pasivă se referă la o moarte naturală, provocată prin omisiune sau inacțiune - prin renunțarea la utilizarea instrumentelor medicale care țin în viață persoana respectivă sau prin renunțarea administrării de tratament medical și medicamente pentru a se oferi pacientului o moarte naturală. După forma intenției cu care este comisă, eutanasia poate fi : directă, atunci când cauzează cu intenție directă, fără durere, moartea persoanei în cauză sau indirectă, când moartea este cauzată cu intenție indirectă, ca și efect secundar al unei acțiuni întreprinse pentru a îndepărta durerea. În funcție de scopul urmărit, eutanasia directă poate fi: omor din milă, dacă moartea este provocată pentru a scuti bolnavii de dureri sau de o deformare fizică sau dintr-un alt motiv care trimite la compasiune și eugenesică, dacă moartea este privită ca un mijloc de a elibera familia sau societatea de suportarea așa numitelor vieți „fără valoare” sau pentru a purifica rasa (când privește unele clase sociale, grupuri sau etnii considerate inferioare și nocive pentru ceilalți indivizi). De asemenea, eutanasia mai poate fi clasificată și în funcție de consimțământul bolnavului în: voluntară, când, în deplinătatea facultăților mintale, pacientul ia hotărârea să i se curme viața, nonvoluntară, când în cazul persoanelor incapabile să își exprime voința decide o altă persoană că viața pacientului nu mai merită traită. Această acțiune se realizează în lipsa oricărui semn că pacientul și-ar dori acest lucru, poate chiar împotriva voinței sale, dar întotdeauna acționând în conformitate cu interesul pacientului. Eutanasia nonvoluntară este întâlnită:

• În cazul în care, din cauza unui accident sau a unei boli, pacientul nu mai poate lua vreo decizie;

• În cazul neadministrării hranei sau a tratamentului unui nou-născut plurimalformat;

• În cazul bolnavului aflat în comă profundă.

Mai există și eutanasia involuntară, care se realizează împotriva voinței celui în cauză, exemplul cel mai elocvent fiind cel al condamnaților la moarte.

În ceea ce privește istoria acestui fenomen, în Antichitate, filosofii greci s-au exprimat în favoarea acceptării și suprimării celor care deveneau o povară pentru cei din jur; de exemplu, în Sparta copiii handicapați erau lăsați să moară. Cucerind Grecia, romanii au preluat obiceiul grecilor; prin urmare, și în Imperiul Roman a existat practica de a lăsa să moară nou-născuții care aveau malformații. Acest obicei a continuat până în cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea, când – sub influență creștină – a fost interzis de către împăratul Valens. Se știe, deopotrivă, că în Roma antică sinuciderea era considerată o moarte onorabilă. Creștinismul, cu viziunea sa privind viața și sensul acesteia, a adus modificări radicale în ceea ce privește respectul fată de viața omenească. Astfel, el respinge orice acțiune sau omisiune prin care s-ar încerca suprimarea vieții cuiva și orice modalitate prin care ar încerca să-și ia viața. Societatea evoluează însă, fără a se ține cont întotdeauna de valorile creștine promovate de către Biserică. Așa se explică faptul că, alături de punctul de vedere creștin cu privire la respectul față de viață și de purtătorul acesteia, au existat și s-au dezvoltat și alte atitudini față de viața umană, luând naștere o adevărată cultură a morții. În secolul al XVI-lea Thomas Morus a vorbit despre practica uciderii bolnavilor în lucrarea sa, numită „Utopia”, practică pe care el o găsea drept „act de înțelepciune, religios și sfânt”. Mai târziu, un alt englez, Francis Bacon, a creat termenul de eutanasie, înțelegând prin acesta modul de a muri mai ușor – moartea bună. Dacă inițial, prin “moarte bună” se înțelegea moartea primită cu seninătate, datorită unei vieți morale superioare sau datorită eforturilor medicului de a alina durerile și a ridica tonusul psihic al bolnavului, ulterior, termenul și-a modificat sensul, desemnând uciderea cuiva din milă; curmarea fără durere a vieții cuiva, devenit primejdios sau inutil pentru societate sau curmarea unei vieți înțeleasă ea însăși fără sens din cauza suferințelor cumplite.