Evoluția sistemului de drept românesc în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza(1859-1866)

1.Situație politico-administrativă

Unirea Moldovei cu Țara Românească s-a realizat prin dubla alegere

a lui Al.I.Cuza, la 24 ianuarie 1859. Încălcarea Convenției de la Paris, prin

alegerea unui singur domn, demonstra hotărârea românilor când era vorba

de viitorul lor. Principalele obiective ale mișcării naționale erau în interior

unificarea și centralizarea aparatului de conducere a statului la București

printr-un program de reforme, iar în exterior recunoașterea de către marile

puteri a dublei alegeri a lui Al.I.Cuza (finalizată în 1859).

În interior s-au unificat serviciile de vamă și telegraf, de administrație,

de sănătate, de transport, cursul monetar, forțele armate. Unificarea s-a

încheiat prin constituirea la București a Adunării legislative unice (1861) și

a guvernului unic (1862).

Prima dintre marile reforme a fost Secularizarea averilor mănăstirești

(1863), prin care se treceau în patrimoniul național imensele averi

mănăstirești.

Noua lege fundamentală a statului, Statutul Dezvoltător al Convenției

de la Paris (1864), cu tot titlul derutant, înlătura Convenția de la Paris,

consolida autonomia statului, deschidea noi perspective luptei pentru

independența absolută. Prin ea Domnul cumula atribuții legislative și

executive, putând emite decrete -cu concursul Consiliului de Stat- fără

consultarea Parlamentului, care devenea bicameral: Adunarea Electivă

(Adunarea Deputaților) și Corpul Ponderator (Senatul).

Puterea executivă era deținută de Domn, Adunarea Electivă și Corpul

Ponderator și puterea legislativă de Domn împreună cu Parlamentul,

inițiativa legislativă aparținând numai Domnului.

Se prevedea mecanismul adoptării legilor de către cele două Camere,

sancționarea acestora de către Domn, precum și modalitățile de punere în

aplicare.

Prin noua lege electorală s-a lărgit considerabil dreptul de vot, prin

înlăturarea privilegiilor electorale ale moșierilor și accesul burgheziei. Legea

electorală prevedea că alegătorii, care trebuiau să aibă cel puțin 25 de ani,

puteau fi primari (plăteau un anumit impozit) sau direcți (cei care aveau un

venit anual de minimum 100 de galbeni, preoții, conducătorii unor instituții

și cei cu studii superioare). În Adunarea electivă puteau fi aleși cetățenii

români care aveau cel puțin 30 de ani și un venit anual minim de 200 de

galbeni. Corpul ponderator era compus din mitropolitul țării, episcopi,

președintele Curții de Casație, cel mai vechi general în activitate și 64 de

membri, numiți de către domn.

Dintre reformele realizate în timpul domniei lui Al.I.Cuza, cea mai

importantă a fost reforma agrară, înfăptuită prin legea rurală (1864), prin

care țăranii erau declarați proprietari pe pământul avut în folosință, în

funcție de numărul de vite pe care le stăpâneau. Erau desființate obligațiile

feudale ale țăranilor în schimbul unei despăgubiri pe care țăranii urmau să o

plătească prin rate anuale timp de 15 ani. Prin reforma agrară, 23 din

pământurile moșierilor au trecut în proprietatea țăranilor, deschizându-se

astfel largi perspective dezvoltării capitaliste.

Legea instrucțiunii publice dădea învățământului o orientare modernă,

științifică și o structură unitară, introducând obligativitatea și gratuitatea

învățământului primar de patru ani și extinderea învățământului secundar și

universitar.