Extrădarea

1.Introducere

Extrădarea a fost, la începuturi, mai mult un gest de curtoazie pe care un suveran îl făcea față de alt Suveran, care permitea monarhilor să-și pedepsească inamicii personali refugiați pe teritoriul altui stat. Puținele convenții care reglementau extrădarea erau negociate și încheiate aproape exclusiv în interesul suveranilor. Monarhul statului solicitat hotăra în mod discreționar dacă acordă sau nu extrădarea. Decizia depindea în mare măsură de natura relațiilor cu statul solicitant, de dorința suveranului de a determina o eventuală decizie pozitivă asupra unei cereri de extrădare formulate de acesta, persoana extrădabilă nefiind luată în calcul decât într-o mică măsură. Chiar și în aceste condiții, extrădarea era folosită foarte rar în Evul Mediu, având în vedere izolarea pregnantă a statelor și tradiția existentă în legătură cu dreptul de azil.

Și în perioada următoare, extrădarea a rămas la discreția Suveranului, căruia fiecare individ îi era supus. După căderea dinastiei Stuart în Anglia și instaurarea monarhiei constituționale și parlamentare, au început să apară conceptele de “Stat” și de “individ”. Statul începe să se detașeze de Suveran, iar individul devine subiect al Statului, iar nu obiect. Declarația de la Philadelphia din 1776, precum și Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului de la 26 august 1789, adoptată în Franța, au consacrat noi principii, pornind de la acela că oamenii se nasc liberi și egali, până la principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi acuzat, arestat sau deținut, în afara cazurilor determinate prin lege și după formele prescrise de aceasta.

La sfârșitul Secolului Luminilor, s-a extins din ce în ce mai mult practica încheierii unor convenții de extrădare bazate pe anumite principii cadru.

În secolul al XIX-lea, s-au încheiat din ce în ce mai multe asemenea acorduri. Unul dintre acestea este și Convenția de extrădare dintre România și Marea Britanie, încheiată în anul 1893.

Cele două războaie mondiale au arătat că este absolut necesar ca Statele suverane să coopereze între ele, astfel încât au fost create organizațiile internaționale: Organizația Națiunilor Unite, Consiliul Europei, Comunitatea Economică Europeană, etc.. În acest context, în domeniul extrădării, tratatele bilaterale au fost din ce în ce mai mult înlocuite de cele multilaterale.

„Extrădarea este una din formele cooperării judiciare internaționale în materie penală, putând fi definită ca fiind procedura prin care un stat suveran (statul solicitat) acceptă să predea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se află pe teritoriul său și care este urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o infracțiune ori este căutată în vederea executării unei pedepse în statul solicitant. Extrădarea se situează în cadrul dreptului internațional public, mai exact al dreptului internațional penal.”

Pornind de la definiția extrădării ca act de suveranitate al statului solicitat, autoritățile centrale, de regulă ministerele de justiție, au un rol foarte important în această materie. În marea majoritate a statelor, extrădarea se hotărăște de o autoritate executivă .

2. Noțiunea și natura juridică a extrădării

Extrădarea este considerată expresia cea mai vie a asistenței juridice în domeniul dreptului penal. Certitudinea că fuga nu poate asigura sustragerea de la răspunderea penală este o condiție indispensabilă eficacității preceptului penal.

Extrădarea este o instituție care funcționează direct în interesul statului care o solicită, indirect însă, ea servește intereselor tuturor statelor, fiindcă prevenirea și reprimarea infracțiunilor devine pe plan infracțional o preocupare de interes colectiv. Ea însă nu poate acoperi toate necesitățile asistenței juridice internaționale în lupta împotriva infracțiunilor, fiind forma de asistență cu cele mai importante efecte.

Se întâmplă deseori ca un infractor, după ce săvârșește o infracțiune pe teritoriul statului său, să se refugieze pe teritoriul altui stat, pentru a scăpa de tragerea la răspundere penală. În aceste situații, infractorul nu poate fi tras la răspundere, în lipsă, în țara unde s-a săvârșit infracțiunea iar în țara în care se refugiază nu se știe dacă acesta este infractor sau, dacă se știe, adeseori nu există probe referitoare la săvârșirea infracțiunii. De asemenea sunt situații când infractorul a fost judecat, dar înainte de a începe executarea pedepsei sau în timpul executării, condamnatul se refugiază pe teritoriul altui stat.

Pentru rezolvarea acestor cazuri a fost creată instituția extrădării ca fiind „instituția menită să asigure cooperarea juridico-penală dintre state pentru a nu crea posibilitatea infractorilor dintr-un stat, care s-au refugiat pe teritoriul altui stat, să scape de răspunderea penală ori să se sustragă de la executarea sancțiunii aplicată printr-o hotărâre de condamnare definitivă.”