Metodologia juridică

I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND METODA DE CERCETARE

Dacă natura operează spontan, gândirea, în mod special, cea științifică, acționează pe bază metodică. Metoda apare deci, ca un mijloc eficace al gândirii. Modul în care cugetarea omenească se desfășoară reproduce pe acela al procesului realității.

În condițiile revoluției actuale științifice și tehnologice se produc profunde transformări: de structură, de metodă, de viziune, ce determină ca cercetarea științifică să treacă printr-o mutație ce aduce în prim plan un spațiu privilegiat, acela al întâlnirii științelor, al dezvoltării unor cercetări la limita științelor. În plan metodologic, asistăm la impor tante “împrumuturi”, la o adevarată contaminare metodologică. Fenomenul este resimtit și în domeniul cercetării dreptului, în care se îmbină metodele tradiționale cu cele moderne.

II. PRECIZĂRI TERMINOLOGICE

Cuvântul metodă vine de la grecescul “methodos” care înseamnă cale, drum, dar si mod de expunere. Preocuparea pentru perfecționarea metodei a dus la apariția științei despre metoda - metodologia (methodos plus logos).

Metodologia reprezintă sistemul celor mai generale principii de investigație, deduse din sistemul celor mai generale legi obiective. Metoda privește fie un anumit principiu metodologic (metoda particulară), fie un procedeu tehnic oarecare (metoda individuală). O metodă, în sensul adevărat al cuvântului, trebuie să fie determinată de insăși obiectul cercetării științifice, trebuie să corespundă legilor acestuia. Între diversele trepte metodologice: generală, particulară, singulară, se stabilesc raporturi complexe, în cadrul cărora se pot distinge aspecte caracteristice legăturii dintre general și particular, dintre parte și întreg, dintre proces și moment, etc.

O bună cunoaștere, explicarea și interpretarea dreptului (a fenomenului juridic) reclamă o metodologie corespunzătoare, în baza căreia să se realizeze o înțelegere științifică a mecanismului acțiunii sociale a dreptului, a funcțiilor lui, a esenței, conținutului și formei sale, a legăturilor sale multiple cu societatea.

III. NOȚIUNEA METODOLOGIEI JURIDICE

Știința dreptului își afirmă statutul epistemologic printr-o preo cupare constantă și veche pentru perfecțiunea mijloacelor gândirii obiectului său. În ultimul timp, această preocupare este concentrată în cadrul teoriei și sociologiei juridice.

S-a afirmat în literatura juridică faptul că ”metoda de cercetare în știința dreptului - ca îmbinare dintre ceea ce este general și ceea ce este specific - își așteaptă încă elaborarea”. Trebuie totuși amintit că preocupări de definire a metodologiei juridice și de analiza a metodelor cercetării științifice a dreptului sunt prezentate în literatura juridică din țara noastră, mai veche sau mai nouă. Metodologia juridică poate să apară ca o știință despre știința dreptului, care dezvăluie aspecte din cele mai importante și pasionante, cum ar fi: modul cum lucrează omul de știința, dar și artizanul dreptului, regulile științei dreptului, caracterul său.

Metodologia juridică este acel sistem al unor factori de relativă invariantă într-un număr suficient de mare de metode, factori ce au ca obiect raporturile, legăturile, relații ce se stabilesc între diferite metode în procesul cunoașterii fenome nului juridic.

Factorii de relativă invariantă într-un număr suficient de mare de metode sunt în acest caz principiile, normele sau criteriile metodologice, ele formează conținutul metodologiei juridice.

Raporturile, legăturile, relațiile ce se stabilesc între diferite metode, fie înainte, fie în timpul, fie după încheierea actului de cercetare științifică alcătuiesc obiectul metodologiei juridice. Acest obiect nu-l formează deci metodele, în sine, ci raporturile multiple dintre acestea.

IV. METODELE CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE JURIDICE

IV.1. Metoda logică de cercetare juridică

Dreptul este o știinta deductivă. Atât în con strucțiile sale teoretice, obținute din aproape în aproape, cât și în practica juridică, necesitatea argumentării se prezintă ca o cerință sine qua non. Cunoașterea pe cale deductivă pleacă și în drept de la premisa că nu se poate dovedi deductiv nimic decât pornind de la principii anterioare.

Metoda logică este de largă utilitate în orice act de gîndire științifică. În drept ea este o totalitate de procedee și operațiuni metodologice și gnoseologice specifice, prin care se crează posib ilitatea surprinderii structurii și dinamicii raporturilor necesare între diferite componente ale sistemului juridic al unei societăți.

Inima oricărei deducții - analitice sau sintetice - este silogismul. Știința eminamente sistematică, dreptul se apropie con siderabil de matematică, astfel că cineva a putut defini dreptul ca o 'matematică a științelor sociale'. O asemenea apropiere este posibilă datorită caracterului pregnant logic al dreptului. Obiectul lor fiind deosebit, matematica și dreptul au puncte comune sub aspectul formei, decurgând din necesitatea stringentă a probei și formării ipotezelor. O normă procedurală de drept obligă pe acela care face o afirmație în fața instanței s-o dovedească, stabilind și reguli ce alcătuiesc tehnica dovezii.

Principiile logicii formale nu se transpun mutatis mutandis în domeniul juridic. Ele capătă o expresie specifică în drept. Exprimând o asemenea realitate, Kalinowski definește astfel logica juridică: ʺStudiul gândirii juridice discursive în toată întinderea acestuia, adică în toate operațiile ei intelectuale pe care le efectuează în elaborarea, interpretarea și aplicarea dreptului ”.

Într-un sens restrâns, logica juridică privește logica normelor, iar într-un sens larg, are în vedere elementele constructive de argumentare juridică. În primul rând, aplicarea logicii formale în aprecierile privind fenomenele juridice se circumscrie logicii deon tice, ca logică a obligației și a normelor. În preocupările de logică juridică, se operează diferențieri între propozițiile care exprimă reguli și cele care le explică și comen tează. Juristului îi este necesar și util întregul aparat al logicii.