Obiceiul, legea și edictele magistraților

1. NOȚIUNEA DE IZVOR AL DREPTULUI

De-a lungul istoriei, conceptul de izvor al dreptului a căpătat mai multe semnificații. În general, conceptul de izvor al dreptului este utilizat în sens strict juridic, determând forma care dă viață normelor juridice și se referă la întregul raport material care determină anumite legi și reglementări într-o anumită societate. Făcând referire la semnificația etimologică a termenului de „izvor”, în domeniul juridic, avem în vedere sursa, originea sau factorii ce determină și crează dreptul.

Din punct de vedere al etimologiei, cuvântul „drept” derivă din latinescul „directus” care înseamnă „drept” - orizontal și vertical -, interpretat în sens metaforic. Cu toate acestea, în latină, cuvântul corespunzător substantivului „drept” este „jus”, care înseamnă „dreptate, lege”. În plus, majoritatea europenilor folosesc acest termen într-un mod diferit: „pravo”, „pravda”, „recht”, „law”, „droit”.

În știința juridică, se face distincția între cele două percepții de „izvor de drept”:

- izvor formal, izvor ce desemnează acele forme de exprimare ale dreptului, în virtutea cărora normele de conduită capătă valoare juridică și devin norme de drept;

- izvor material, menționat mai sus, desemnează totalitatea relațiilor materiale ce determină o anumită reglementare într-o societate.

Această ramificație își propune să evite confuzia între cele două metode. În această lucrare vor fi abordate izvoarele de drept formale deoarece acesta ne interesează în abordarea dreptului roman. Este dificil să fie oferită o listă cuprinzătoare și finită a izvoarelor dreptului roman, întrucât juriștii romani nu au definit niciodată conceptul „izvor de drept”. Izvoarele formale ale dreptului roman sunt:

- Obiceiul;

- Legea;

- Edictele magistraților judiciari;

- Senatus consultele;

- Constituțiile imperiale;

- Activitatea jurisconsulților (jurisprudența).

Cel mai vechi izvor de drept roman este consuetudinea. Restul izvoarelor au fost adaugate în cursul evoluției istorice a societății romane. Izvoarele, în lunga dezvoltare a dreptului roman, s-au diferențiat și au variat în funcție de etapele dezvoltării sociale romane. Cu toate acestea, există o stare de interdependență și interconectare între toate aceste surse.

Prin urmare, la începutul timpurilor străvechi, existau drept izvoare ale dreptului numai cutuma și legea. La sfârșitul acestei ere, s-au adăugat edictele magistraților și jurisprudența. În era clasică, au apărut senatusconsultele și constituțiunile imperiale, de asemenea, ca izvoare de drept. În era post-clasică, printre izvoarele dreptului, se identifică doar constituțiunile imperiale și obiceiul.

2. OBICEIUL

Cea mai veche sursă a dreptului roman este obiceiul sau cutuma - fiind și singurul izvor de drept în epoca primitivă a Romei - adică regulile nescrise, care au fost aplicate continuu de mult timp și au obținut efect juridic. Obiceiurile legale se formează în timpul tranziției de la o societate nobiliară la o societate politică , ele neavând statut juridic la început.

Obiceiul a constat din acele practici atât de ferm stabilite încât au dobândit forța obligatorie. Recunoașterea obiceiurilor nu era însă o știință exactă. Mai târziu, juriștii romani aveau să dezbată dacă obiceiul putea fi numit în mod corespunzător „lege” sau dacă era doar indirect obligatoriu, adică aveau nevoie de recunoaștere formală prin interpretare juristică.

Obiceiurile romane sunt cunoscute pentru formalism, claritate, concisitate, siguranță și predictibilitate. Deși ritmul vieții economice din Roma s-a accelerat foarte mult, până la sfârșitul Republicii, dreptul civil a păstrat în continuare formalismul, metoda grea de obținere a proprietății juridice, adică metoda de obținere a dispozițiilor consuetudine. Cu toate acestea, stabilitatea acestui obicei și obligația autorităților romane de a respecta această obligație au avut, de asemenea, un impact pozitiv, creând un sentiment de securitate pentru cetățenii romani.

Mecanismul de transfer al obiceiurilor legale din sistemul general al normelor sociale în sistemul sursei juridice are două momente importante: statul, prin legislatura sa, sancționează obiceiul și îl încorporează în normele formale, sau obiceiul este invocat în instanță conform obiceiurilor și este recunoscută ca regulă juridică.