Protecția drepturilor omului în sistemul internațional

Drepturile omului reprezintă un concept filosofic, o condensare a tot ce a produs ca esență filosofia umanistă din antichitate și până în prezent . Omul, ca ființă rațională, născută liberă, ca măsură a tuturor lucrurilor, considerat ca scop și niciodată ca mijloc, reprezintă valoarea supremă pe care ar trebui să se concentreze tot ce înseamnă scopuri ale societății organizate politic în stat.

Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului din 1789 proclamă că „ignorarea, uitarea și disprețul drepturilor omului sunt singurele cauze ale nenorocirilor publice.” Aceleași idei au fost reconfirmate de către Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, care confirmă că „ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie ce revoltă conștiința oamenilor”, de aceea „este esențial ca drepturile omului să fie protejate printr-un sistem juridic pentru ca omul să nu fie constrâns, ca ultim recurs, la revoltă împotriva tiraniei și opresiunii”. Așadar, două documente fundamentale în materia drepturilor omului, unul intern, cu valoare universală, celălalt adoptat de o organizație internațională cu vocație universală, pun în evidență importanța covârșitoare a acestor drepturi pentru dezvoltarea societății omenești.

Dreptul internațional modern al drepturilor omului este un fenomen posterior celui de-al doilea război mondial, constituind o consecință a monstruoaselor încălcări ale drepturilor omului din timpul lui Hitler și convingerii că aceste încălcări, poate chiar războiul, ar fi putut fi evitate dacă în perioada funcționării Ligii Națiunilor ar fi existat un sistem internațional eficient pentru protecția drepturilor omului.

Încă din 1941, cauza drepturilor internaționale ale omului a fost energic îmbrățișată de președintele Franklin D. Roosevelt. În celebrul său discurs „Cele patru libertăți” care apela la crearea unei „lumi care să se sprijine pe patru libertăți fundamentale” - „libertatea cuvântului și de expresie”, „libertatea fiecăruia de a se închina lui Dumnezeu în felul său”, „libertatea de a nu suferi lipsuri”, și „libertatea de a nu se teme.”

Adoptarea Cartei ONU a fost precedată de semnarea unui șir de documente:

28 iunie 1919 - Tratatul de la Versailles, semnat la Conferința de pace de la Paris, privind crearea Ligii Națiunilor;

12 iunie 1941 - Declarația de Saint-James (Marea Britanie, Canada, Australia, Noua Zelandă, Africa de Sud și reprezentanții guvernelor refugiate: Grecia, Belgia, Cehoslovacia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Polonia, Iugoslavia, Franța);

14 august 1941 - Roosvelt și Churchill prezintă Carta Atlantică, deschisă spre semnare la 24 septembrie;

01 ianuarie 1942 - Declarația ONU (Declarația Aliaților) semnată de Roosvelt, Churchill, Litvinov și Țzi-Veni este pentru prima dată utilizat termenul „Națiunile Unite“.

30 octombrie 1943 - 1 noiembrie 1943 la Conferința miniștrilor de externe de la Moscova reprezentanții Marii Britanii, URSS, SUA și China - Molotov, Iden, Hall și Fu Bin-și an adoptă o Declarație, punctul 4 al căreia se referă la crearea unei organizații internaționale cu o structură din 4 organe principale, care să cuprindă toate statele care iubesc pacea, în vederea menținerii păcii mondiale și a securității internaționale.

28 noiembrie - 1 decembrie 1943 prin Declarația de la Teheran Roosvelt, Churchill și Stalin au convenit asupra structurii Națiunilor Unite, sarcină primordială al cărora ar fi instaurarea unei păci de durată;

2-7 noiembrie 1944 Conferința de la Dumbarton Oaks - au fost definite caracteristicile viitoarei Organizații a Națiunilor Unite (ONU), ajungându-se la acordul cu privire la instituirea Consiliului de Securitate, cu un statut permanent pentru cei 4 participanți la conferință.

11 februarie 1945 - Conferința de la Yalta s-a convenit asupra modalității de votare în cadrul Consiliului de Securitate, stabilindu-se un statut special al marilor puteri (drept de veto) și s-a fixat date Conferinței de la San Francisco;

26 iunie 1945 - Conferința de la San Francisco unde a fost semnată Carta ONU de către 50 de state la care s-a alăturat ulterior și Polonia pe 15 octombrie 1945.

Un alt document cu privire la drepturile omului este Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 16 decembrie 1948, prin Rezoluția 217 A în cadrul celei de-a treia sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite. Printr-un act istoric, Adunarea le-a cerut tuturor țărilor membre să publice textul Declarației, care, ulterior, să fie "distribuit, expus, citit și comentat în școli și alte instituții de învățământ, fără deosebiri ținând de condiția politică a țărilor sau teritoriilor". Documentul are un preambul și 30 de articole care definesc principalele drepturi ale ființei umane.

Declarația nu este un tratat internațional ce ar implica unele consecințe juridice în cazul încălcării acesteia, fiind concepută ca un "ideal comun atins pentru toate popoarele și națiunile". Aceasta a devenit cu timpul un document de referință spre care tind statele și conform căruia se verifică modul în care se respectă drepturile omului în diferite state ale lumii, prevederile acesteia fiind ulterior preluate și extinse în diferite tratate internaționale. Printre drepturile garantate de declarație sunt: