Protecția Minorului care a Săvârșit Fapte Penale

PROTECȚIA MINORULUI CARE A SĂVÂRȘIT FAPTE PENALE

1. Introducere

Despre minorul infractor s-a scris mult, s-a scris bine și se va scrie în continuare; este o materie care trezește interesul nu numai al juristului, dar și sociologului, al pedagogului, al psihologului etc. datorită specificului problematicii pe care o ridică, problematică devenită și mai actuală prin recrudescența pe care o înregistrează fenomenul delincvenței juvenile în zilele noastre.

De-a lungul timpului, legiuitorii s-au preocupat să găsească soluții prin care, cu ajutorul legii, să prevină și să combată acele manifestări ale minorilor care aduceau atingere sau puneau în pericol valorile sociale fundamentale ale societății.

Paralel cu grija pentru ocrotirea ordinii de drept și pentru conservarea valorilor sociale de bază, legiuitorii s-au aplecat cu înțelegere și asupra situației particulare în care se află acești infractori aflați la o vârstă fragedă.

Dacă persoana adultă dispune, mai mult sau mai puțin, singur de soarta sa, își are destinul în propriile mâini, iar posibilitatea de a deveni infractor depinde, în principal, de condițiile sale de viață, minorul este o persoană, de regulă, dependentă de membrii familiei sau de persoanele care îl îngrijesc, comportarea sa fiind hotărâtor influențată de educația primită din partea persoanelor de care el depinde .

În aceste condiții, măsurile menite să opună comportărilor antisociale ale minorilor trebuie să urmărească mai întâi un scop preventiv (prevenție preinfracțională), acționându-se în vederea ocrotirii minorilor expuși să devină infractori, iar după ce minorii au comis fapte penale, se impun măsuri care să îmbine severitatea sancțiunii penale cu grija pentru educarea și reeducarea minorilor, pentru completarea lacunelor educației lor anterioare și pentru redarea lor societății ca oameni folositori (prevenție postinfracțională) .

2. Aspecte generale privind protecția minorului

Organul central pentru protecția copilului este Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție din cadrul Guvernului României care monitorizează, coordonează din punct de vedere profesional și sprijină financiar programele privind activitatea de protecție a copilului, supraveghează respectarea legislației internaționale și naționale în domeniu de către Serviciile Publice Specializate pentru Protecția Drepturilor Copilului, coordonează direct adopțiile internaționale. Relațiile dintre Autoritatea Națională și Serviciile publice specializate sunt relații de colaborare.

Scopul direcției ca serviciul public specializat în protecția copilului este transpunerea în practică a Normelor Convenției Organizației Națiunilor Unite, în legătură cu protecția copilului și a strategiei guvernamentale în domeniu, activitatea cuprinzând următoarele domenii:

• Respectarea și promovarea drepturilor fiecărui copil;

• Asigurarea dezvoltării copilului în centrul de plasament cât mai apropiat de mediul familial;

• Asigurarea protecției temporare a copilului în centrul de plasament, asigurând proiectul individual de protecție cu soluții pentru integrarea sau reintegrarea sa familială;

• Crearea caracterului deschis a centrului către societate, integrarea acestuia în comunitate prin modul de organizare, funcționare, prin relațiile pe care le promovează;

• Integrarea personalului centrului de plasament în echipa DGASPC și antrenarea lor în aplicarea strategiei județene de protecție a copilului;

• Scăderea treptată a numărului de copii ocrotiți în centrul de plasament prin diversificarea serviciilor destinate protecției copilului, informarea și pregătirea profesională a personalului;

• Asigurarea ocrotirii copilului în mediul lui natural, în familia biologică, familie de îngrijire temporară (plasament sau încredințare), asistenți maternali profesioniști, familie adoptatoare.