Reabilitarea judecătorească

Reabilitarea, ca procedură specială penală, oferă posibilitatea, foștilor deținuți sau persoanelor juridice care au fost condamnate la pedeapsa amenzii sau la o pedeapsă complementară și care se încadrează în condițiile stabilite de lege, să se poată bucura de deplinătatatea drepturilor garantate de lege.

Reabilitarea poate privi persoana fizică, dar și pe cea juridică.

De asemenea, poate interveni de drept, caz în care se constată de către autoritățile competente, din oficiu sau judecătorească, ce implică parcurgerea unor etape în fața unor organe judecătorești, care apreciază, în baza unei cereri, măsura în care sunt îndeplinite condițiile impuse de lege.

În lucrarea de față vom încerca să trasăm efectele cele mai importante ale reabilitării, caracteristicile acesteia, dar și etapele ce sunt necesare a fi parcurse în cazul reabilitării pe cale judecătorească.

CAPITOLUL I

Considerații generale

I.1. Caracteristicile reabilitării

Procedurile speciale sunt acele norme juridice, cu caracter derogatoriu de la normele generale, care fac posibilă atingerea scopului legii penale și a celei procesual penale doar în anumite situații de ordin penal. Aceste proceduri penale se pot clasifica, în funcție de obiectul cauzelor penale care cad sub aplicabilitatea lor, în proceduri penale speciale propriu-zise (legate de tragerea la răspunere penală a făptuitorilor) și proceduri penale speciale auxiliare, fiind numite așa deoarece doar soluționează anumite aspecte, de altfel importante, care apar în cursul derulării unui proces penal sau ulterior finalizării acestuia. Dacă din categoria procedurilor propriu-zise face parte, printre altele, acordul de recunoaștere a vinovăției, tragerea la răspundere penală a persoanei juridice, în categoria celor auxiliare este încadrată cea referitoare la contestația privind durata procesului penal, a dării în urmărire, dar și cea a reabilitării.

Reabilitarea, după modul de operare poate fi reabilitare de drept și reabilitare judecătorească, iar după subiectul asupra căreia se produce efectele, reabilitarea privește persoana fizică ori persoana juridică.

Reabilitarea, indiferent de modalitatea ei, este o procedură specială, o instituție de drept procesual penal, reglementată prin dispozițiile art. 150, 165-171 C. pen., art. 527-537 C. proc. Pen., dar și o cauză care înlătură consecințele condamnării .

Reabilitarea acționează ca un mijloc juridic prin care fostul condamnat este reintegrat în societate, neutralizează efectele unei foste condamnări: decăderi, interdicții, incapacități, în măsura în care fostul condamnat îndeplinește condițiile prevăzute de lege sau dovedește prin comportamentul său o îndreptare, îndreptare suficientă pentru a putea fi reintegrat între ceilalți oameni și pentru a-și redobândi drepturile politice, sociale, patrimoniale etc. avute înainte de condamnare.

Reabilitarea, indiferent că operează de drept sau este constatată de organele judiciare,

vizează tot cazierul condamnatului, deci are un caracter total, global, indivizibil, caracter care reiese

tocmai din efectul imediat și mediat al reabilitării și anume reintegrarea juridică și socială a condamnatului. De aici reiese și caracterul personal, întrucât aceasta vizează personalitatea fostului condamnat, fința umană privită în individualitatea sa și nu condamnările pronunțate ca atare.

Reabilitarea privește și condamnările pronunțate în afara țării și recunoscute aici, poate fi obținută pentru orice tip de infracțiune pentru care a fost condamnat, indiferent de cuantumul amenzii sau al pedepsei închisorii.

Reiterând, putem aprecia că reabilitarea prezintă 4 trăsături majore:

1. se poate obține, în principiu, pentru orice condamnare;

2. este indivizibilă, în sensul că nu poate fi solicitată/obținută doar pentru o parte din condamnări;

3. produce efecte în personam, întrucât privește persoana condamnatului și nu condamnarea în sine;

4. produce efecte pentru viitor și nu pentru trecut;

5. are o funcție reeducativă, încât îl stimulează pe cel condamnat să demonstreze că merită să își redobândească libertatea juridică dinainte.

I.2. Efectele reabilitării

Potrivit art. 169 din C. pen., reabilitarea are ca efect încetarea decăderilor, a interdicțiilor și a incapacităților care ar reieși din condamnare. Să le luăm pe rând.

Decăderile și interdicțiile apar atunci când, pe lângă pedeapsa principală, instanța de judecată a interzis și exercitarea unuia sau a mai multor drepturi, ca și pedeapsă complementară. Incapacitățile decurg din legi care reglementează anumite profesii, activități și care necesită o anumită conduită, incompatibilă cu condamnarea, deci legi extrapenale .

Un efect foarte important al reabilitării este acela că aceasta nu va mai fi luată în calcul la stabilirea stării de recidivă, întrucât art. 41 C. pen. prevede în alin. (1) faptul că ,,există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou (...).”

Pe de altă parte, reabilitarea produce și un efect negativ. Aceasta nu duce automat la o ,,restitutio în integrum”, în sensul că, deși îi reconferă condamnatului toate drepturile inerente

personalității sale, de la cele juridice, până la cele economice, reabilitarea nu poate constrânge pe nimeni să îi dea unui fost condamnat funcția deținuță înapoi sau să reobțină o calitate specială dobândită anterior. , fapt statuat și de alin. (3) al art. 41 C. pen.: ,,nu are ca urmare obligația de reintegrare în funcția din care condamnatul a fost scos în urma condamnării ori de redare a gradului militar pierdut.”

De asemenea, conform alin. (2) aparținând aceluiași articol, reabilitarea nu are niciun efect asupra măsurilor de siguranță. Întrucât acestea au fost luate tocmai pentru a preveni un pericol social și săvârșirea de noi infracțiuni ar fi ilogic să nu-și poată atinge scopul.