Reguli Generale ale Metodei Portretului Vorbit

1. SUCCINTE CONSIDERATII ISTORICE PRIVIND

IDENTIFICAREA PERSOANEI

PRINCIPIILE METODEI PORTRETULUI VORBIT

Problema deosebirii unui om de altul, pe baza trasaturilor de individualizare s-a pus din cele mai vechi timpuri , atat in cadrul relatiilor interumane, cat si in activitatea organelor statale. Pe masura evolutiei societatii, stabilirea deosebirilor dintre aspectele exterioare ale persoanelor – inclusiv ale cadavrelor – a devenit o practica curenta a organelor judiciare, acestea creand diferite sisteme de inregistrare si evidenta a delincventilor.

Prima descriere de acest gen a fost semnalata in Egiptul antic unde, pe doua papirusuri a fost descoperita atat o metoda ampla, cat si o metoda prescurtata de descriere a persoanei.

Datand cam din aceeasi perioada, primul mandat de arestare cunoscut in istorie – emis in Alexandria in anul 145 I.H – contine o descriere a semnalmentelor celui dat in urmarire, care ar starni invidia multora dintre contemporanii nostri.

In perioada Evului mediu singurii care au acordat atentia cuvenita infatisarii omului au fost artistii dintre ei distingandu-se stralucitul reprezentant al renasterii Leonardo da Vinci. Studiile si observatiile acestuia au servit atat oamenilor de stiinta cat si unora dintre slujitorii justitiei. Epoca moderna este marcata de descoperirea fotografiei , Daguerrre, 1839 – si odata cu aceasta incep sa fie introduse in activitatea organelor judiciare albume fotografice ale infractorilor, continuatoare – evident, la nivel superior – a buletinelor de urmarire, folosite in secolul al XVIII-lea.

Practica organelor judiciare demonstreaza ca in multe situatii faptuitorii si victimele infractiunilor contra vietii sunt descoperiti sau identificati, pe baza altor date decat cele evidentiate cu prilejul cercetarii la fata locului. In acest sens, este de remarcat preocuparea organelor mentionate de a folosi in identificarea cadavrelor date privitoare la aspectul exterior al fetei, corpolenta, anumite malformatii – congenitale sau accidentale – ticuri sau obiceiuri. Este ceea ce in literatura de specialitate poarta numele de “semnalmente”, definite ca fiind “trasaturile exterioare, generale si particulare ale persoanelor, in baza carora acestea pot fi recunoscute si identificate”.

Descrierea semnalmentelor se face dupa o terminologie speciala, unitara si precisa, respactiv metoda portretului vorbit, care poate fi definita ca “ o metoda stiintifica de descriere si de comparare a trasaturilor exterioare ale persoanelor”.

Tehnica identificarii persoanelor dupa semnalmente a intrat insa in practica organelor judiciare datorita la Alphonse Bertillon (1953-1914) care – in calitate de grefier la Prefectura Politiei din Paris -, a propus in anul 1879 masurarea lungimii unor elemente invariabile ale scheletului si corpului uman, cosiderandu-le elemente de baza in identificarea recidivistilor. Prin aceasta s-au pus bazele antropometriei, una din principalele metode ale antropologiei judiciare. Oficializat in Franta in anul 1888, sistemul propus de Bertillon a castigat repede teren in tarile europene. Romania fiinde printre primele tari care au introdus aceasta metoda. Aceasta se datoreaza eminentului om de stiinta Mina Minovici care, in calitate de director al Institutului Medico-Legal,infiinteaza si conduce in 1892 si Serviciul de Antropologie de pe langa Prefectura Politiei Capitalei, aducand astfel mari inlesniri in depistarea infractorilor.