Tâlhăria calificată

1.Introducere

Tâlhăria este o faptă de natură penală, din grupa de infracțiuni contra patrimoniului, care este cercetată și pedepsită de lege de foarte mult timp, fiind , în zilele noastre, una dintre cele mai des întâlnite încălcării ale legii penale din categoria celor cu un pericol social ridicat. După cum se știe, nivelul de trai în țara noastră este în plină scădere, fiind astfel invers proporțional cu nivelul infracționalității, acești factori creând, împreună cu decăderea socială, un teren propice pentru expansiunea infracțiunii de tâlhărie.

Termenul de „patrimoniu” este mult mai complex decât cel de “proprietate”, întrucât acesta cuprinde atât proprietatea cât și toate drepturile și obligațiile care au importanță economică. Pentru a putea trăi într-o societate care îți conferă siguranță este necesar ca relațiile patrimoniale să se deruleze normal, de aceea infracțiunile care aduc atingere acestor relații sunt considerate cu risc social ridicat și trebuie izolate și reprimate prin legi și proceduri bine stabilite. Astfel, pericolul foarte mare al infracțiunii de tâlhărie se constituie din faptul cel care săvârșește această faptă, pentru a lua fără drept un bun mobil apelează la violență, punând astfel în pericol cele mai importante valori sociale, precum viața, integritatea corporală și sănătatea victimei. Aceste condiții sunt necesare pentru înfăptuirea infracțiunii de tâlhărie, însă au un rol secundar, principalul obiect juridic al faptei fiind bunurile patrimoniale, infractorul urmărind furtul, acțiunea violentă fiind o metodă de a-și atinge scopul.

Tâlhăria calificată este prevăzută distinct în Codul Penal actual ca fiind infracțiunea de tâlhărie săvârșită în anumite condiții agravante , spre deosebire de Vechiul Cod Penal unde aceste condiții erau prevăzute la formele agravante ale infracțiunii de tâlhărie. Făcând parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului, tâlhăria este cea mai gravă modalitate prin care se poate săvârși furtul, urmând astfel aceeași logică de agravare ca la furtul calificat,reglementând într-o regulă de pedepsire independentă tâlhăria calificată.

2.Considerații de ordin istoric referitoare la infracțiunea de tâlhărie

2.1. Tâlhăria în Codul Penal din 1864

Documentele cu iz penal, concepute și scrise de către oamenii de elită ai țării noastre, încă de la „Cartea de învățături”, din 1646, a lui Vasile Lupu și „Îndreptarea legii”, din 1652, a lui Matei Basarab și până scrierile penale ale lui Barbu Știrbei, din 1850, aveau în componența lor prevederi privind infracțiunile contra patrimoniului.

Codul Penal Român din 1864 a fost copiat aproximativ în totalitate după Codul Penal Francez dar conținea un capitol inspirate din Codul Penal Prusian, anume „Crime și delicte contra proprietăților”.

În Codul Penal din 1864 era prevăzută infracțiunea de tâlhărie la articolele 317-320, fiind prezentată atât în formă simplă cât și în cea agravantă și având următorul conținut:

Art. 317. - Acela care prin întrebuințare de violență în contra personeloru sau prin amenințâri de a omorî sau de a răni îndată, va răpi lucrulu altui cu cugetu de a și-lu însuși pe nedreptu, severșesce o tâlhăriă.

Se socotesce aseminea că comite o tălhariă și acela care, surprinsu fiindu în flagrante delictu de furtu, întrebuințeză violență asupra unei persone sau amenință câ va omorî sau va răni îndată spre a pute să scape sau să țină lucrulu furatu.