Analiza comparativă a impozitelor directe și indirecte pe diferite țări

Conceptul de impozit

Sensul filosofic al noţiunii de impozit, constă în aceea că, impozitul intermediază procesul de colectivizare al unei părţi din veniturile individuale (avere) necesare pentru dezvoltarea societăţii. Impozitul întruchipează însăşi necesitatea unirii eforturilor (bunurilor, averii) indivizilor pentru efectuarea lucrărilor şi cheltuielilor importante societăţii.

Impozitul se percepe în scopul acoperirii necesităţilor sociale, care se situează separat de necesităţile individuale ale contribuabilului concret.

În toate etapele existenţei societatea umană a fost nevoită să-şi unească eforturile pentru a se opune forţelor naturii, factorilor externi, pentru urbanizarea comună, întreţinerea celor inapţi de muncă şi asigurarea multor altor necesităţi obşteşti.

De aici reiese sensul social al impozitului, care constă în deducerea necesităţilor individuale, de familie şi grup la un nivel mai înalt - socializarea necesităţilor. Necesitatea de a fortifica eforturile de producere a necesităţilor social importante explică cauza iniţială a existenţei impozitului ca fenomen social necesar şi util.

Din înţelegerea sensului filosofic al impozitului ca un proces de asigurare vitală a societăţii s-a dezvoltat esenţa economică a impozitării.

Esenţa economică a impozitului este determinată de întregul sistem al relaţiilor comerciale (producţie, distribuire, schimb şi consum). Astfel, impozitul trebuie să existe, să stimuleze, prognozând direcţia relaţiilor de producţie şi nu să frâneze dezvoltarea lor.

Evoluţia relaţiilor fiscale îşi are începuturile în timpurile antice. Acestea se formau şi se determinau sub forma unor legături cum este bunăvoinţa, plata lor adesea purtând un caracter sacral al obligaţiei religioase (jertfiri, daruri); relaţiile de stăpân-supus (de rudenie sau cu drept de putere - tribut, bir, contribuţie etc.).

Constituirea conceptelor ştiinţifice despre impozite ca obiect al deciziilor administrative este reflectată în teoriile fiscale. Dezvoltarea evoluţionistă a avut loc concomitent cu dezvoltarea diferitor direcţii ale raţiunii economice, care reflectă schimbările în relaţiile de producţie şi nivelul de participare a statului în procesul de reproducţie.

Primele teorii fiscale au primit denumirea de atomistice şi se bazau pe idea neimplicării statului în economie.

Iniţial definiţia impozitului şi fundamentarea ei a fost prezentată de teoria schimbului, ulterior teoria satisfacţiei, teoria primei de asigurare şi teoria impozitului - ca sacrificiu. În conformitate cu acestea individul, achită impozitul, sau îşi procură anumite bunuri de la stat (teoria schimbului), primeşte satisfacţie (teoria satisfacţiei) de la bunurile civilizaţiei, se asigură faţă de riscurile care apar în cazul dispunerii de ceva (teoria asigurării), oferă o parte din bunurile sale puterii procurându-şi anumite beneficii (teoria sacrificării).

La baza acestor teorii se află perceperea despre originea contractuală a statului. În etapele timpurii de dezvoltare „impozitul” este distins ca circulaţie echivalentă a mijloacelor băneşti de la individ la stat, care presupune existenţa unui anumit scop, şi anume - acoperirea cheltuielilor concrete declarate pentru societate a statului.

Echivalenţa în relaţiile fiscale a fost recunoscută în toate teoriile atomistice şi teoriile tratatelor fiscale. Negarea echivalenţei de către şcoala clasică a fost provocată, în opinia autorului, de perceperea „forţei de muncă productive” de către clasicieni. Producţia materială şi produsul acesteia, care capătă forma de marfă, şi nu proprietatea intelectuală, informaţia, serviciul, know-how erau recunoscute de către ei cheltuieli de producţie. De aceea, impozitul, care nu se încadra în noţiunile de echivalenţa, era scos în afara hotarelor. În perioada examinată impozitul subînţelegea percepere individuală fără echivalent a mijloacelor băneşti, fie conform drepturilor celui mai influent, fie conform dreptului juridic aprobat având drept scop formarea fondului financiar utilizat pentru realizarea funcţiilor statale. Şcoala clasică nu nega schimbul în relaţiile fiscal.

Impozitele reprezintă mijloacele ce stau la dispoziția statului pentru acumularea veniturilor bugetare şi pentru acoperirea cheltuielilor generate de nevoile publice. Impozitele sunt cunoscute din antichitate, se presupune că ele au apărut pe parcursul evoluĠiei societăĠii umane în cadrul primelor formațiuni statale, fiind determinate de necesitățile întreținerii materiale a celor ce exercitau forța publică, îndeplinind atribuțiile autoritare de conducere statală.

Impozitele au fost concepute şi aplicate diferit, în funcție de dezvoltare economico-socială şi de cheltuielile publice acceptate de fiecare stat. Date referitoare la impozite din antichitate se cunosc mai ales din istoria Greciei Antice şi Imperiului Roman.

În fiecare din aceste state au fost instituite diverse impozite-unele ordinare sau curente, altele extraordinare. În statul antic atenian, principalul impozit era perceput de la proprietarii de terenuri şi de alte bunuri. Urmau apoi impozite asupra veniturilor meseriaşilor, taxe pentru vînzare în piață a produselor agricole, precum şi impozitul extraordinar pe veniturile cetățenilor bogați, perceput pe timp de război ca o datorie de onoare a cetățenilor.