Diviziunea Muncii

I. Noțiuni introductive în diviziunea muncii

Din totdeauna munca a avut rolul fundamental în existența omului și a comunităților sociale. Diviziunea muncii a evoluat în timp fiind determinată și influențată de gradul dezvoltării social-economice și de maturitatea creativă și socială a celor care au prestat munca. Realitatea a demonstrat că munca rămâne valoarea fundamentală care prin creativitate științifică, eficiență și moralitate caracterizează viața și evoluția umană pe diverse trepte ale dezvoltării.

Diviziunea muncii presupune, prin însăși definiția ei, o asociație, dar nu în mod necesar, o asociație consensuală, nici chiar conștientă. Poate să fie spontană, chiar automată. Aceste lucruri fiind chiar factorii care ii oferă caracterul unei legi naturale.

Dacă munca pe care e vorba să o execute este absolut simplă, această muncă nu se pretează la o diviziune oarecare: fiecare va executa la rândul său aceleași mișcări. E ceea ce s-ar numi cooperație simplă. Dar de îndată ce operația e câtuși de puțin complexă și conține mișcări variate ai tot avantajul să descompui această muncă, care,considerată în întregul ei, ar părea ca o unitate. E ceea ce se cheamă diviziunea muncii și s-ar putea numi cooperația complexă.

Lucrarea prezintă evoluția diviziunii muncii din perioada antichității până în epoca contemporană.

În cele ce urmează sunt distinse mai multe faze ale diviziunii muncii în care lucrătorul este aceeași persoană cu meseriașul, salariatul sau angajatul.

II. Fazele diviziunii muncii

2.1 Prima fază de diviziune a muncii:

La începutul evoluției omenirii munca era lupta permanentă de supraviețuire într-un mediu ostil. Căutarea hranei de către oamenii primitivi se făcea în acele locuri unde mediul natural era prielnic. În acele condiții omul era culegător, vânător, pescuitor și consumator.

Nevoile crescânde de alimente și amenițările continue din partea animalelor sălbatice i-a obligat pe oameni să treacă la cultivarea plantelor și creșterea animalelor. Prin practicarea agriculturii oamenii au devenit producători, ei au început să creeze unelte, să cultive plante, să domesticească și să crească animale, separând astfel producția de consumație.

Omul dobândește pentru prima dată mijloacele pentru schimbarea mediului său înconjurător și pentru asigurarea unor șanse sporite de supraviețuire. În fiecare familie (trib) bunurile produse de oameni erau consumate în special de membrii acesteia, această economie a fost numită de către Karl Bucher “economie casnică închisă”, după Bucher bărbatul ar fi avut ca sarcina să-și procure hrana animală (vânătoare, apoi paza turmelor), și femeia hrana vegetală (culesul fructelor, apoi agricultura).

În această primă faza, diviziunea muncii există doar în stare embrionară, ea apare sub forma impusă de natură, aceea a diferențierii sexelor: bărbatul și-a ales muncile nobile (războiul, vânătoarea, paza animalelor), pe când femeia, cel dintâi sclav, muncile urâte (munci gospodărești, țesutul, munci de transport <ca adevarate animale de povară>, chiar și muncii ale agriculturii).

Putem spune că la începuturi diviziunea muncii presupunea o asociație, dar nu una consensuală și nici măcar conștientă, aceste lucruri fiind chiar factorii ce îi determină caracterul natural.