Eficiența economică. Obiectiv al societății

Mărimea si calitatea activităţii precum şi modul de utilizare a resurselor economice de către agenţii comerciali se caracterizează într-un ansamblu de rezultate economico-financiare care definesc eficienţa activităţii comerciale. Ea constituie principiul fundamental al eficienţei si prosperităţii oricărei firme comerciale şi, pe plan mai larg, condiţia integrării comerţului în cerinţele unei economii moderne.

Analiza gradului de dezvoltare a unui sistem economic, a capacităţii lui de supravieţuire, a direcţiei de dezvoltare finală, presupune definirea si măsurarea exactă a eficienţei economice.

De aceea un rol important revine conceptului de eficientă economică, aceasta realizând legătura dintre resursele alocate pentru desfăsurarea unei acţiuni şi rezultatele obţinute de pe urma acesteia, concept care orientează dozarea resurselor spre acele domenii de activitate unde se asigură folosirea cu eficienţă maximă a acestora în condiţiile unei dezvoltări raţionale, armonioase a economiei naţionale.

Termenii de eficienţă şi eficacitate nu sunt noi, ei fiind folosiţi încă din antichitate. Ambele cuvinte provin din latină: eficienţă derivă din efficere= a efectua, iar eficacitatea din efficas-efficacis= care are efecte dorite.

În ,,Dicţionarul explicativ al limbii române” eficienţa economică este definită drept calitatea de a obţine efecte economice utile, iar în ,,Dicţionarul de economie politică” eficienţa este definită ca o expresie a raportului dintre efectele sau rezultatele obţinute şi efortul sau cheltuiala facută pentru obţinerea lui.

2. Rolul si necesitatea creşterii eficienţei economice

În sistemul concurenţial al pieţei libere activitatea agenţilor economici asigură performanţa în măsura în care are o eficienţă înaltă. Orice activitate umană este, în acelaşi timp, consumatoare de resurse şi producătoare de efecte. Dezvoltarea economico-socială s-a bazat mult timp pe concepţia că omenirea dispune de un adevărat “corn al abundenţei” din punct de vedere al resurselor naturale. Şocurile produse de crizele de energie şi de materii prime, precum şi degradarea tot mai evidentă a mediului natural datorită exploatării sale neraţionale au condus la conturarea unei concepţii tot mai realiste cu privire la disponibilităţile de resurse la nivel mondial, cât şi la nivelul fiecărei ţări în parte. Protejarea rezervelor de resurse naturale, utilizarea lor cât mai raţională, au devenit coordonate fundamentale ale activităţii în perioada actuală, criterii de eficienţă în adoptarea deciziilor economice.

Eficienţa economică a activităţii se împarte in eficienţa economică a formelor activităţii şi eficienţa economică a tipurilor de resurse dintr-o activitate. În cadrul primei categorii se pot delimita eficienţa economică a producţiei, a repartiţiei, a circulaţiei sau a schimbului ,a consumului. În cea de-a doua categorie avem de-a face cu eficienţa economică a utilizării resurselor naturale (minerale, vegetale, silvice), eficienţa economică a resurselor avansate (investiţii, cercetare-dezvoltare, învăţământ) ,eficienţa economică a resurselor ocupate (utilizarea forţei de muncă, utilizarea mijloacelor fixe) şi eficienţa economică a resurselor consummate (costurile de producţie).

În general, când abordăm eficienţa economică a resurselor avansate sau alocate, criteriul de eficienţă este de economisire a lor. Pentru resursele consumate însă se pune problema gradului lor de valorificare, adică obţinerea unor efecte economice cât mai mari pe unitatea de resursă consumată.