Evaziunea fiscală - metode de combatere a evaziunii fiscale

I Conceptul de evaziune fiscală

1. Noţiunea de evaziune fiscală

Evaziunea fiscală reprezintă la momentul prezent un fenomen economic dar şi social complex, care are un efect direct la dezichilibrare în mecanismele pieţei, dar şi la îmbogăţirea, în mod ilegal, a practicanţilor acestor metode de inşelăciune ce afectează statul dar şi pe fiecare cetăţean al statului în parte. Ca fenomen, evaziunea fiscală se întâlnește atât pe plan național, cât și pe cel internațional, reprezentând una dintre cele mai raspândite infracțiuni cu caracter economic. E foarte greu de definit fenomenul de evaziune din pricina existenţei mai multor interpretări, denumiri, accepţiuni şi viziuni ale acestuia, fiind utilizate o mulţime de sintagme pentru acesta ca „fraudă, fraudă ilegală, fraudă legală, evaziune internaţională, economie subterană, economie neagră, fraudă prin lege”.

Astfel, evaziunea fiscală este caracterizată printr-o imprecizie foarte mare, acesteia asociindui-se trei sensuri. Primul sens ce i s-a atribuit evaziunii fiscale, mai ales între cele două războaie mondiale, a fost cel în care frauda îmbracă o formă extensivă, adică noţiunea de evaziune fiscală este inclusă în cea de fraudă. Cel mai cunoscut sens în care este cunoscută evaziunea fiscală, cel de-al doilea, este „arta de a evita căderea în câmpul de atracţie al legii fiscale”. Potrivit acestei percepţii evaziunea fiscală este, oarecum, asimilată fraudei. Cel de-al treilea sens constituie un termen generic şi desemnează totalitatea „manifestărilor de fugă din faţa impozitelor” (Maurice Duverger). Aceasta este o definire în sens larg a evaziunii fiscale, care ajunge să înglobeze şi frauda.

Legiuitorul a dat termenului de evaziune fiscală, conform legii 87 din 1994, definiţia: „Evaziunea fiscală este sustragerea prin orice mjloace de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale de către persoanele fizice şi juridice române sau străine, denumite în cuprinsul legii contrbuabili”.

Dicţionarul explicativ al limbii române ne dă o definiţie simplificată reprezentând evaziunea ca o „sustragere de la plata obligaţiilor fiscale”.

Profesorul universitar D.D. Şaguna vede evaziunea fiscală drept „rezultanta logică a defectelor şi inadvertenţelor unei legislaţii imperfecte, a metodelor defectuoase de aplicare, precum şi a unei neprevederi şi a nepriceperii legiuitorului, a cărui fiscalitate excesivă este tot atât de vinovată ca şi cei pe care îi provoacă prin aceasta la evaziune”.

Această neconcordanţă de păreri a autorilor motivează absenţa unei definiţii unanim acceptate de toţi, neconcordanţa fiind dată de ambiguitatea fenomenului la care ne referim.

Pe scurt, putem defini evaziunea fiscală drept suma plăţilor făcute dar nedeclarate oficial, sau sustragerea de la impunere a materiei impozabile. Totalitatea activităţilor de evaziune fiscală sunt cuprinse în economia neagră (evaziune fiscală totală) şi economia gri (evaziune fiscală parţială), amândouă constituind economia subterană – totalitatea activităţilor economice nedeclarate instituţiilor însărcinate cu stabilirea impozitelor şi cotizaţiilor sociale, care scapă înregistrărilor statistice şi contabilităţii naţionale. Mai există şi conceptul de economie nefiscalizată, care cuprinde atât economia subterană cât şi cea de subzistenţă.

2. Formele evaziunii fiscale

În cazul evaziunii, contribuabilul încearcă să se plaseze într-o poziţie cât mai favorabilă, pentru a beneficia în cât mai mare măsură de avantajele oferite de reglementările fiscale în vigoare. Cu alte cuvinte, evazionistul foloseşte de obicei procedee legale sesizând şi făcând să joace în folosul său chiar posibilităţile lăsate deschise de legiuitor, uneori cu anumite intenţii. Se ştie, de exemplu, că în vederea promovării unor activităţi economice se prevăd exonerări şi diferite norme de stimulente fiscale, de care unii ajung în mod abil să beneficieze cu toate că nu au temei.

Multitudinea impozitelor şi reglemetărilor, complexitatea dispozitivelor fiscale din lumea contemporană constituie, în sine, putinţă şi îndemn la ocolire sau prevalări de elemente faptice care să ducă, în final, la diminuarea obligaţiilor de plată. Un asemenea efect are în multe ţări regimul special de care se bucură la impozitare veniturile realizate din plasamente având caracter de economii personale, mai ales atunci când sunt reinvestite. Şi faptul că unele ţări aplică nerezidenţilor cote reduse de impozite sau chiar exonerări asupra participaţiilor la capital, a investiţiilor şi diferitelor operaţiuni financiare crează condiţii pentru evaziunea fiscală a cetăţenilor din alte ţări. Posibilităţi deosebite oferă aşa numitele "paradisuri fiscale, unde îşi fixează de preferinţă sediul numeroasele societăţi trans-naţionale sau au domiciliul mai ales multe persoane fizice atrase de scutirile de impozite.

Astfel, sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor bugetare se poate realiza și prin

interpretarea legilor fiscale în favoarea contribuabilului, caz în care avem de-a face cu

a) Evaziune fiscală legală (licită), care nu constituie infracţiune. Se realizează la adăpostul

legii, şi permite sustragerea de la impunere a unei părţi din materia impozabilă fără ca această conduită să fie considerată o încălcare a legii.

Evaziunea fiscală legală se realizează atunci când o anumită parte din veniturile sau averea unor persoane sau categorii sociale, sunt sustrase de la impunere datorită modului în care legislaţia fiscală dispune stabilirea obiectului impozabil. Aceasta se produce prin aplicarea unor norme de venituri impozabile mijlocii, prin scăderea unor procente forfetare de cheltuieli la calculul veniturilor impozabile, prin scăderea din profituri reale ale contribuabililor a unor cheltuieli investiționale, de sponsorizare cultural/sportive, etc.

Suntem în prezenţa evaziunii fiscale legale atunci când un venit este stabilit în funcţie de unele criterii exterioare, ori după anumite norme medii şi, care determină un venit impozabil inferior celui real.

În practica statelor cu economie de piaţă, faptele care au în vedere interpretarea favorabilă a legislaţiei fiscale, adică cazurile de evaziune fiscală legală, mai frecvente sunt următoarele:

- constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă, într-un cuantum mai mare decât cel ce se justifică din punct de vedere economic, micşorând astfel venitul impozabil;

- practica unor societăţi comerciale de a investi o parte din profitul realizat în achiziţii de maşini şi echipamente tehnice pentru care statul acordă reduceri ale impozitului pe venit, măsură menită să stimuleze acumularea;

- asocierile de familie dar şi societăţile oculte dintre soţia şi copii întreprinzătorului şi acesta, rezultatul unei asemenea manevre fiind impunerea separată a acestora, repartizarea separată a veniturilor pe fiecare asociat ducând la micşorarea sarcinilor fiscale. Prin astfel de soluţii sunt speculate prevederile legale ce reglementează cote de impunere mai mici sau stabilesc reduceri, scutiri de impozit pentru veniturile până la un anumit plafon;