Funcțiile Manageriale în imm-uri

Realizarea procesului de conducere presupune îndeplinirea unor acţiuni specifice grupate în funcţii care definesc rolul oricărui conducător, indiferent de poziţia acestuia. Acţiunile ce dau conţinutul funcţiilor conducătorului sunt specifice conducătorilor şi constituie elementul esenţial care le diferenţiază de cele de execuţie.

Numite şi atributele conducerii, ele au fost formulate de H. Fayol, valabile şi astăzi ca fiind cea mai răspândită accepţie:

- a prevedea - a previziona, a scruta viitorul, a stabili un program de acţiune;

- a organiza - a constitui organismul material şi social;

- a comanda - a da dispoziţii, a face să funcţioneze sistemul agentului economic şi subsistemele sale;

- a coordona – a mânui, a armoniza activităţile, eforturile;

- a controla - a veghea ca totul să se desfăşoare în conformitate cu regulile stabilite şi dispoziţiile date.

Caracteristic este interdependenţa dintre ele, conexiunile şi complementaritatea. Ele trebuie bine cunoscute şi utilizate în practica managerială pentru că împreună formează conţinutul procesului de conducere.

1. Funcţia de previziune

Previziunea (prevederea) constituie cea mai importantă funcţie a managerului, anticipează evoluţia condiţiilor în care se va afla sistemul economico-social condus, precum şi starea, comportarea şi funcţionarea acestuia de unde şi expresia de management previzional, strategic.

Activitatea managerială are nevoie de perspectivă - ea vizează viitorul care se formează prin deciziile proprii şi este "construit" prin activitatea umană prin parcurgerea unor variante posibile elaborate de cel ce conduce.

Viitorul probabil, dorit şi posibil este altceva decât prezentul, ceea ce obligă managerul să-şi făurească acţiunile viitoare pentru ca o serie de fenomene viitoare să nu-l surprindă şi să-i creeze neplăceri. Importanţa funcţiei de previziune prevede:

- determinarea principalelor obiective componente, resurse şi mijloace necesare înfăptuirilor;

- pregătirea de soluţii care să facă posibilă reglarea (corectarea) pe măsura realizării ei;

- determinarea cu anticipaţie a problemelor cu care se vor confrunta oamenii în viitor;

- reprezintă opţiunea (alegerea) pentru o cale de acţiune spre viitor după ce au fost stabilite alternativele posibile;

- răspunde la întrebările ce trebuie şi ce se poate realiza cu precizarea riscurilor necesare;

- realizează o punte de legătură între ce este prezent şi ce va fi, unde se vrea a se ajunge în viitor;

- renunţarea la precizia şi exactitatea pe care le refuză obiectul cunoaşterii;

- evidenţiază grija pentru rentabilitate şi uşurează efectuarea controlului.

Specificul previziunii în domeniul juridic

În perspectiva accentuării pregătirilor de aderare a ţării noastre la Uniunea Europeană, considerăm că intensificarea măsurilor de armonizare a legislaţiei româneşti cu legislaţia comunitară este o acţiune ce se situează în zona funcţiei de previziune managerială în justiţie.

Mai concret, este vorba de faptul că, la începutul anului 2000, ministerul Justiţiei a făcut public pachetul de legi prin care sunt amendate, în perspectiva amintită mai sus, patru coduri, penal şi civil, precum şi procedurile aferente lor, şase legi şi apar o seamă de reglementări noi, instituţii care nu s-au regăsit până acum în legislaţia românească, de sorginte franceză.

Consecinţele unei asemenea abordări, cu faţa spre viitor, a accelerării reformei justiţiei sunt multiple. Prima dintre ele este ajustarea instituţiilor juridice existente, apariţia altora noi, unele de provenienţă anglo-saxonă. Astfel, se propune introducerea răspunderii penale a persoanei juridice, apariţia măsurilor în folosul comunităţii, amânarea pronunţării hotărârii, înfiinţarea funcţiei de mediator şi a judecătorilor de instrucţie, se instituie un nou caz de apelare la recursul in anulare în civil ş. a.

În condiţiile când România doreşte şi trebuie să aibă o legislaţie compatibilă cu cea europeană, când tindem să eliminăm prevederile desuete şi să le înlocuim cu metode moderne şi eficiente de combatere a criminalităţii în paralel cu apărarea drepturilor cetăţeneşti, armonizările menţionate sunt absolut necesare. Ele se impun independent de calităţile sau defectele celor ce le aplică şi indiferent de peisajul politic.

Obiectivele planificării devin obligatorii, fixează sarcinile ce urmează a fi îndeplinite, indică mijloacele pentru obţinerea efectului dorit.

Principalele etape ale planificării sunt:

- conştientizarea oportunităţilor în lumina pieţei, competenţei, solicitărilor clienţilor, atuurilor proprii, slăbiciunilor proprii (ex, legate de nivelul tehnologic, de resursele proprii pentru dezvoltare etc.);

- stabilirea obiectivelor;

- determinarea mediului intern şi extern în care va fi aplicat planul;

- compararea alternativelor în funcţie de scopurile urmărite;

- alegerea unei alternative considerată în contextul respectiv cea mai avantajoasă;

- formularea planurilor de sprijin: de aprovizionare cu materiale, asigurarea cu forţă de muncă, capital.

Perioada de planificare variază în funcţie de dimensiunea unităţii agricole, scopurile urmărite şi tipul de plan (o lună, un trimestru, 5 ani). Produsul planificării este planul, destinat realizării viitorului dorit şi posibil. El este instrumentul folosit de conducătorii firmelor pentru că reprezintă obiectivul, mijloacele şi termenele.

Caracterul ineficient al planificării poate fi cauzat de:

- parcurgerea deficitară a etapelor menţionate;

- lipsa angajării efective în planificare, datorită tendinţei naturale de a da întâietate problemelor curente în faţa celor de perspectivă;

- confundarea studiilor de planificare cu planul;

- incapacitatea de a dezvolta şi aplica strategii judicioase;

- evaluarea necorespunzătoare a premiselor;

- încrederea excesivă în experienţă;

- deficienţe în evaluarea "factorilor de limitare" şi critici pentru atingerea scopurilor dorite (ex. capital propriu);

- lipsa tehnicilor adecvate de control privind informaţiile necesare.