Inflația ca Fenomen Monetar

Inflaţia ca fenomen monetar

În literatura de specialitate, inflaţia se desfăşoară ca o creştere generalizată a preţurilor în condiţiile în care puterea de cumpărare pe piaţă scade. Acest lucru se exprimă în termeni monetari prin faptul că preţurile bunurilor şi serviciilor cresc, cantitatea de bani(fizici şi de cont)creşte, iar puterea de cumpărare a unei unităţi monetare scade.

Există mai multe definiţii ale inflaţiei care ajută la înţelegerea acestui fenomen economic.

1. Inflaţia este o stare de generalizare a excesului de cerere,în care “prea mulţi bani aleargă după prea puţine lucruri.”

2. Inflaţia reprezintă o creştere a rezervelor băneşti sau a veniturilor, fie în sumă totală, fie pe cap de locuitor.

Ambele definiţii sunt de tip cauzal.

În primul caz inflaţia se pune în legătură cu cererea manifestată pe piaţa bunurilor de consum; în cel de-al doilea ea este explicată ca fiind rezultatul modificării ofertei de bani.

În unele dezbateri recente, Milton Friedman a făcut cunoscută definiţia cauzală de tip monetarist: ”Inflaţia este pretutindeni şi întotdeauna un fenomen monetar şi poate fi determinată numai de o creştere mai rapidă a cantităţii de bani decât a producţiei.”

3. Inflaţia reprezintă o creştere a nivelului preţurilor având şi următoarele caracteristici sau condiţii adiţionale: este anticipată cu lipsă de precizie; duce(prin creşterea costurilor) la noi creşteri de preţuri; nu sporeşte gradul de ocupare a forţei de muncă şi nici producţia reală; este mai rapidă decât o aşa-numită “rată inofensivă”; se manifestă ca “fenomen bănesc”; se măsoară prin preţuri nete, adică prin preţuri din care au fost scăzute impozitele şi/sau este reversibilă.

4. Inflaţia reprezintă o scădere a valorii banilor în raport cu alte monede, măsurată prin cursurile de schimb valutar ori prin preţul aurului sau indicată de un exces de cerere pentru aur sau pentru valută la cursurile oficiale.

Cea de-a patra definiţie subliniază rolul evoluţiilor externe în evoluţia nivelului general al preţurilor. Inflaţia se măsoară prin mişcările cursului valutar, această metodă fiind potrivită, în anumite situaţii, pentru economiile deschise.

Aceste definiţii acoperă majoritatea aspectelor inflaţiei, fiecare din ele scoţând în evidenţă atât aspecte diferite, cât şi un aspect comun, şi anume, acela că inflaţia se face cunoscută prin bani şi prin preţ la nivelul consumatorilor şi prin dezechilibre cronice la nivel macroeconomic.

Clasificări ale inflaţiei

1. După funcţionarea mecanismului pieţei există o inflaţie deschisă şi o inflaţie reprimată.

Inflaţia deschisă permite sistemului economic să funcţioneze ca un mecanism în care preţurile devin fixe. Acest tip de inflaţie este în legătură directă cu insuficienţa bunurilor, a serviciilor şi a forţei de muncă din economie, astfel încât pot să apară speculaţii pe acest fond.

Inflaţia reprimată este rezultatul intervenţiei guvernamentale în creşterea preţurilor şi salariilor. Prin această intervenţie cererea de bunuri şi servicii este redusă forţat (reprimată), de unde şi denumirea asociată.

2. După ritmul de creştere al preţurilor apare :

- Inflaţie târâtoare, exprimată printr-un ritm mediu anual de creştere a preţurilor de

consum de până la 3%;

- Inflaţie moderată, dacă preţurile respective cresc în ritm de până la 6%;

- Inflaţie rapidă, atunci când respectivul ritm se apropie de 10%;

- Inflaţie galopantă (cu două cifre), când creşterea preţurilor de consum depăşeşte 10%;

- Hiperinflaţia, atunci când ritmul mediu lunar depăşeşte 50%.

3. În funcţie de aşteptările inflaţioniste se manifestă o inflaţie anticipată şi o inflaţie neanticipată.

Inflaţia anticipată, comparativ cu cea neanticipată, este primită şi pregătită de fiecare actor pe piaţă, în timp ce a doua produce urmări asupra economiilor, forţei de munca şi producţiei marfare fără să fie anticipată.

4. După principalele cauze inflaţioniste poate exista o inflaţie prin costuri şi o inflaţie prin cerere.

Inflaţia prin cerere (demand-pull inflation) este acea inflaţie care rezultă din creşterea cererii agregate. Creşterea cererii agregate este explicată de unii specialişti prin creşterea veniturilor băneşti ale populaţiei.

Inflaţia prin costuri, prin ofertă (cost-push sau supply-side inflation) apare în situaţia în care costurile de producţie cresc independent de cererea agregată. Dacă firmele sunt confruntate cu o sporire a costului, ele vor răspunde parţial prin creşterea preţului de vânzare şi parţial prin reducerea volumului activităţii.

5. După formele pe care le îmbracă, întâlnim următoarele tipuri de inflaţie:

- Inflaţia prin monedă – se explică prin emisiunea excesivă de însemne băneşti;

- Inflaţia prin cerere – rezultă din creşterea cererii agregate;

- Inflaţia prin ofertă – se manifestă printr-o penurie de bunuri şi servicii economice ca

urmare a creşterii veniturilor fără o evoluţie similară a producţiei;

- Inflaţia prin credit – creşterea substanţială a creditului duce la dezechilibru inflaţionist,

la excesul de cerere nominală pentru bunurile de consum;

- Inflaţia prin costuri - apărută ca urmare a sporirii costurilor de producţie.

Inflaţia monetară se manifestă prin creşterea masei monetare în economie, aceasta ducând

la devalorizarea monedei, la scăderea puterii de cumpărare a banilor şi la mărirea preţurilor. Cel mai adesea s-a recurs la inflaţie din cauza celei mai persistente erori- aceea de a confunda banii cu bogăţia. „A te îmbogăţi înseamnă a strânge bani, iar bogăţia şi banii sunt, pe scurt, considerate în termeni populari sinonime din toate punctele de vedere” (Adam Smith) Bazându-ne pe raţiunea lui Smith înţelegem de ce creşterea masei monetare din economie pare favorabilă pentru populaţie. Oamenii au mai mulţi bani pe care îi pot folosi pentru procurarea bunurilor de care au nevoie. Totuşi, ceea ce se pierde din vedere este faptul că odată ce există mai mulţi bani, scade valoarea acestora, deci se reduce puterea de cumpărarea a banilor. Aceasta se traduce printr-o creştere a nivelului preţurilor. Observând că obţine un salariu mai mare( de la 70 la 120 unităţi monetare, de exemplu), un contribuabil ar crede că a crescut şi venitul său şi odată cu acesta îi sporeşte şi nivelul de trai. Omite să ia în considerare faptul că odată cu creşterea salariului cresc şi preţurile bunurilor de consum cu o pondere mai mare decât acesta, are astfel un salariu real mai mic decât anterior. Deci per total efectul inflaţiei este unul negativ, defavorabil pentru populaţie.

O creştere mai rapidă a masei monetare decât a cantităţii de mărfuri şi servicii oferite spre vânzare va produce inflaţie, mărind preţurile date în acea monedă. Dacă bunurile şi seviciile oferite spre vânzare (ieşirile), ar creşte la fel de repede ca şi masa monetară, preţurile ar tinde să rămână stabile. Preţurile pot scădea chiar treptat pe măsură ce veniturile mai mari ar face oamenii să dorească să păstreze o mai mare parte a veniturilor lor sub forma banilor. Inflaţia apare atunci când masa monetară creşte mult mai repede decât ieşirile. Neavând limite fizice, formele monetare moderne pot creşte în orice ritm, pe când ieşirile de bunuri produse sunt limitate de resursele fizice şi umane disponibile şi de îmbunătăţirile din cunoaşterea şi capacitatea de a le utiliza.