Modelarea Deciziei Financiare

Introducere

Modelarea deciziei financiar-monetare tine de metodologia finantelor, de instrumentele si tehnicile de lucru pe care le presupune cercetarea si practica financiara ca domeniu distinct al stiintelor economice.

Delimitarea finantelor în cadrul stiintelor economice este un proces care a debutat la sfârsitul secolului XIX si despre care se accepta, în general, a fi parcurs trei mari etape:

I. Anii '70 - '80 ai secolului XIX

Se contureaza specializarea preocuparilor de natura financiara în cadrul ocupatiilor economice în general.

Metoda de lucru si cercetare se limiteaza la prelucrarea cantitativa a unor informatii numerice, fapt care declanseaza un proces de inovatie si precizie terminologica, dar si unul de adaptari metodologice.

- Apar primele carti dedicate (matematici financiare si acturiale).

- A fost formulat doar modelul dobânzii simple si cel al dobânzii compuse.

II. Pâna în anii '50 - '60 ai secolului XX

Are loc delimitarea domeniului finantelor, a obiectului lor ca stiinta de sine statatoare, a metodologiei sale specifice. Se extinde utilizarea tabelelor numerice si a calculului tabelar.

Aparitiile editoriale se limiteaza la descrierea impozitelor si a sistemului vamal. Apare modelul lui Keynes al echilibrului economic.

III Dupa anul 1960

Are loc o dezvoltare intensa prin modificarea de fond a preocuparilor, a conceptiei generale de abordare, a metodologiei de cercetare.

Conceptul de risc financiar si teoria portofoliilor, în legatura cu care apar modelul de risc financiar, modelul de optimizare a portofoliului de active etc.

Costul capitalului definit prin legatura între capital si venitul sursei sale de provenienta.

Modelul fundamental al pietei de capital care permite evaluarea pretului activelor pe acesta piata, cunoscut ca modelul CAPM (Capital Assets Priceing Model) - datorat lui William Sharpe.

Modelul de evaluare a optiunilor, care permite estimarea pretului unei noi forme de active financiare, respectiv optiunea, cunoscut ca modelul OPM (Options Priceing Model) - Fisher Black si Myron Scholes.

Modelul de arbitraj financiar

Modelul de arbitraj financiar, care permite determinarea sensului în care trebuie modificat un portofoliu de active si dimensiunea acestei modificari astfel încât rentabilitatea medie a portofoliului sa nu se modifice într-o maniera nedorita, cunoscut ca modelul APM (Arbitrage Priceing Model) - Stanley Ross.

Modele de management sau de gestiune financiara - se bazeaza pe definirea unor indicatori calitativi de tip rata, calculati pe baza datelor financiar-contabile de bilant sau a altor informatii avâd acest continut.

Modelul celor trei pozitii ale agentului economic - are în vedere criteriul existentei si utilizarii propriilor resurse financiare si care permite explicarea tipului de eficienta pe care o obtine un agent economic dat, dar si contributia si comportamentul lui (de factura rationala), în conditiile existentei pietelor financiar – monetare.

Modelul de arbitraj financiar a fost formulat de Stanley Ross (1976) şi reprezintă o generalizare a modelului unifactorial al lui W. Sharpe(modelul CAPM), fiind cunoscut sub numele de modelul APM (Arbitrage Priceing Model).

Modelul APM permite determinarea sensului în care trebuie modificat un portofoliu de active şi a dimensiunii acestei modificări astfel încât rentabilitatea medie a portofoliului să nu se modifice într-o manieră nedorită.

Pentru a putea aborda modelul APM este necesară întelegerea câtorva aspecte legate de arbitraj în general, APM fiind doar una din implicaţiile acestei teorii centrale din finanaţe (a lipsei oportunităţilor de arbitraj) printre celelalte putându-se cita: teoria includerii oportunităţilor de parietatea puterii de cumpărare, teoriile privind valoarea firmei şi gradul de îndatorare, etc.

O oportunitate de arbitraj reprezintă o strategie de investiţie ce garantează un rezultat pozitiv în cel putin una din stările naturii, fără posibilitatea unui rezultat negativ şi fără investiţie initială.

Lipsa oportunităţilor de arbitraj presupune ca, dat fiind un portofoliu a cărei valoare la momentul t este 0, Vt = 0, nu există nici o strategie admisibilă astfel încât la momentul t+1 să fie Vt + 1>0 în cel putin o stare. Daca nu există oportunităţi de arbitraj, se spune că piaţa este viabilă.

Studiul modern al arbitajului este de fapt studiul implicaţiilor ipotezei lipsei oportunităţilor de arbitraj. Această ipoteză este naturală, deoarece prezenţa arbitrajului este incompatibilă cu echilibrul, mai precis cu existenţa unei strategii optimale de gestiune a portofoliului pentru orice agent ce preferă o avere mare uneia mai mici. De aceea, în principiu, absenţa arbitrajului este implicaţia directă a raţionalităţii individuale a unui agent.

Legea preţului mic este de asemenea o implicaţie a absenţei oportunităţilor de arbitraj ce spune în esenţă, că doua active perfect substituibile trebuie să se tranzacţioneze la acelaşi preţ (cele doua teorii nu sunt însa echivalente).

Un principiu fundamental al finanţelor este realizarea unui echilibru între risc şi rentabilitate. Cu excepţia cazului în care managerul unui portofoliu deţine informaţii speciale, un portofoliu este de aşteptat să-l "întreacă" pe altul doar dacă este mai puţin riscant.