Monetarismul

Monetarismul isi are originile in lucrarile publicate in perioada anilor ’50-’60 ca reactie la interpretarile keynesiene a fenomenelor economice ale vremii. Dupa 1950, un grup de economisti –cunoscuti ca reprezentanti ai „Scolii de la Chicago” : Milton Friedman, David Meiselman, Anna Schwartz, Karl Brunner, A. Meltzer; revin in forta la principiile economice clasice si readuc in actualitate „tema cantitativa clasica”, adaptand-o conditiilor specifice capitalismului sfarsitului de secol XX. Apare astfel „teoria cantitativa reformulata” sau „Monetarismul”.

In septembrie 1969, Friedman a facut la Londra o expunere care s-a bucurat de multa publicitate, intitulata „Contrarevolutia monetarista in teoria monetara” si publicata in 1970. In acelasi an, Brunner publica studiul sau „Revolutia monetarista in teoria monetara”, iar H. Johnson, la reuniunea Asociatiei Economistilor Americani, tine prelegerea cu titlul sugestiv „Revolutia keynesiana si contrarevolutia monetarista” (1971). Toate aceste lucrari dau o imagine ampla a aspectelor de ordin teoretic, care in circumstantele perioadei respective, au cauzat declinul relativ al keynesismului ca doctrina economica si ascensiunea relativa a monetarismului.

De la starea de doctrina, s-a trecut la cea de curent de gandire, influent si dominant, in mediile universitare si politice. Acest lucru a fost posibil datorita eforturilor intense ale cercetatorilor si profesorilor remarcabili : Frank Knight, Henry Simon, Milton Friedman; dar in buna masura si evenimentelor care au avut loc in economia mondiala dupa anii ’60. Fenomenele reale, ca somajul si inflatia, nu mai puteau fi explicate teoretic prin tezele ortodoxismului keynesian. Cel care a oferit o explicatie in acord cu realitatea a fost monetarismul.

In viziunea oarecum arbitrara a unor doctrinari, un economist poate fi considerat drept „monetarist” daca el admite, ca prima aproximare a realitatii, urmatoarele 8 principii:

1. –cererea de moneda pe piata este o functie stabila in raport cu un numar limitat de variabile;

2. –agentii economici corecteaza toate disparitiile dintre cererea si oferta de bani printr-o realocare a portofoliilor de active financiare si nonfinanciare;

3. –cantitatea nominala de moneda ce exista la un moment dat intr-o economie este determinata cu precadere de comportamentul autoritatilor monetare;

4. –inflatia este esentiala pentru a genera o rata de expansiune monetara mai ridicata in raport cu rata reala de crestere a economiei „inflatia in prosperitate”;

5. –la o expansiune monetra brusca, rata dobanzii va incepe sa creasca, ea incorporand si anticipatiile cresterii de preturi declansate prin aceasta politica monetara. Reciproca este adevarata in cazul atenuarii masei monetare;

6. –exista o „rata naturala a somajului” care nu depinde decat de conditiile structurale ale economiei. Astfel este imposibil ca ea sa fie corectata pe termen lung prin politici anticiclice;

7. –cheltuielile guvernamentale suplimentare finantate prin imprumuturi si/sau impozite afecteaza cu o marime identica cheltuielile private;

8. –pentru guvern, o politica guvernamentala constienta consta in a mentine o rata de expansiune monetara compatibila cu o crestere economica noninflationista.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, ratele dobanzii au fost in general scazute. Bancile centrale s-au orientata foarte mult spre dobanzi, ca obiectiv operational. In timp ce ratele dobanzii cresteau sau scadeau in limitele moderate, in majoritatea tarilor occidentale, bancile centrale au raspuns cresterii cererii de bani oferind noi rezerve.

Spre sfarsitul anilor ’60 si inceputul anilor ’70, inflatia a inceput sa creasca tot mai rapid. S-au intensificat si criticile la adresa practicii bancilor centrale prin care acestea urmareau stabilizarea ratelor dobanzii. Dobanzile, ca obiectiv operational, dau politicii monetare fie o inclinatie inflationista, fie deflationista, in functie de conditiile macroeconomiei de baza.

Daca ratele dobanzii sunt tinute la un nivel prea scazut, politica monetara ar sevi ca parte intr-un proces de feed-back. De exemplu: in urma cresterii venitului national nominal se intensifica cererea de bani, ceea ce duce la cresterea ratelor dobanzii. Banca centrala raspunde pentru suplimentatea ofertei de bani. Cantitatea de bani fiind mai mare, cresc imprumuturile si cheltuielile firmelelor si ale indivizilor, productia reala si preturile cresc si ele, ceea ce duce la cresterea venitului national nominal; respectiv la cresterea cererii de bani. Din moment ce banca centrala suplimenteaza permanent oferta de bani, raspunzand cresterii venitului national nominal, nimic nu mai poate opri inflatia. Invers, daca dobanzile sunt mentinute la un nivel prea inalt, economia incepe sa se contracte. Astfel, ratele dobanzii vor avea tendinta sa coboare sub nivelul tinta dorit de banca centrala. Daca aceasta actioneaza prin diminuarea ofertei de bani pentru a sprijini ratele dobanzii, rezultatul va fi accentuarea contractiei economiei.