Optimul în Finanțare

1. SURSE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR

Precum s-a arătat, investiţiile joacă un rol primordial în dezvoltarea cantitativă şi calitativă a activităţilor din sfera producţiei de bunuri şi a serviciilor, precum şi din sfera activităţilor social-culturale.

Desfăşurarea procesului investiţional şi susţinerea lui în toată perioada de execuţie şi de exploatare a lucrărilor, presupune mai multe etape principale care, în succesiunea lor, asigură materializarea eficientă a întregii acţiuni de investire.

În economia de piaţă cunoaştem o autonomie a gestionării resurselor de investiţii, fiecare agent economic trebuind să asigure fondurile necesare oricăror lucrări de investiţii, din surse proprii sau din alte surse de împrumut, cu obligativitatea de a rambursa sumele primate la termene stabilite ce trebuie riguros respectate.

Literatura de specialitate cunoaşte clasificarea surselor de finanţare din mai multe puncte de vedere, cel mai important, însă, fiind cel al apartenenţei fondurilor ca:

- surse proprii ale agenţilor economici;

- surse generate de piaţa de capital;

- surse pentru investiţii externe;

- metoda „leasing”.

1.1. SURSE PROPRII ALE AGENŢILOR ECONOMICI

Acestea aparţin diverşilor agenţi economici privaţi sau publici care au capacitatea de a se autofinanţa pentru a răspunde tuturor cerinţelor financiare indicate de proiectant prin proiectul ce a fost adoptat de către investitor.

Autofinanţarea poate fi asigurată prin mai multe căi, respectiv, prin:

• constituirea fondului de amortisment;

• repartizarea unei cote părţi din profitul net al exerciţiilor financiare, pentru constituirea unui fond de dezvoltare;

• sumele încasate din vânzarea unor active fixe care nu mai sunt utilizate şi devin disponibile, fiind depăşite tehnic;

• sumele încasate din valorificarea unor resurse materiale neutilizabile în unitate;

• sumele provenite din diminuările de către stat a procentului de impozitare a profitului pentru încurajarea întreprinzătorilor mici şi mijlocii în vederea dezvoltării activităţii productive; în acest caz e vorba de crearea de către stat a unor facilităţi fiscale pentru simularea dezvoltării;

• sumele provenite din închirierea unor active fixe care nu mai sunt utilizate în procesul de bază al unităţii etc.

1.2. SURSE GENERATE DE PIAŢA DE CAPITAL

Literatura de specialitate consideră că piaţa de capital reprezintă rezultatul unei activităţi de economisire de fonduri în vederea investirii lor, ca viitoare plasamente avantajoase.

Piaţa de capital este de fapt o noţiune tipic financiară care îmbracă două aspecte ale activităţii financiare şi anume:

• piaţa monetară, care cuprinde împrumuturile băneşti pe termen scurt;

• piaţa financiară, propriu-zisă, care cuprinde, în fapt, întreaga piaţă a capitalurilor pe durată îndelungată.

Din punct de vedere al economiilor, acestea pot fi făcute atât de către populaţie cât şi de diverşi agenţi economici care, în dorinţa sporirii capitalurilor, investesc sub forma unor plasamente în scopuri productive.

Piaţa de capital este în general strâns legată de posibilităţile de economisire ale populaţiei şi, respectiv, a agenţilor economici, depinzând mult de sursa internă, de nivelul inflaţiei şi al puterii de cumpărare a membrilor societăţii.

Când aceste surse interne disponibile pentru investiţii nu se ridică la nivelul necesarului, fiecare ţară poate apela la surse externe ce pot fi satisfăcute de ţări cu putere financiară mai mare.

O piaţă de capital cuprinde în principiu, două părţi constitutive, şi anume:

• parte în cadrul căreia se utilizează hârtiile de valoare cum ar fi acţiunile sau obligaţiunile şi care se desfăşoară în cadrul bursei de valori;

• parte în cadrul căreia nu se utilizează hârtiile de valoare, ci se lucrează cu capital lichid, care se desfăşoară, îndeobşte, în cadrul băncilor comerciale.

Ca instituţii financiare, în structura pieţei de capital, găsim:

• băncile şi alte instituţii financiare de specialitate;

• bursele de valori mobiliare prin intermediul cărora se negociază vânzarea şi cumpărarea hârtiilor de valoare;

• companiile de asigurare, ca intermediare între ofertanţi şi solicitanţii de capital.

Prin intermediul băncilor comerciale se poate asigura o finanţare de investiţii utilizând creditele bancare, în situaţia în care solicitantul de credite are capacitatea financiară de a rambursa la termen cotele părţi ale creditului şi dobânzile aferente.

Creditele pentru investiţii, privite din punct de vedere al solvabilităţii solicitatorului şi, respectiv, al garanţiilor cu care pot fi asigurate, pot fi:

• credite bazate pe garanţii materiale;

• credite ipotecare;

• credite de numerar (cash-flow) care se acordă fără garanţie şi numai pe bază de studiu de fezabilitate, când solicitantul prezintă suficientă credibilitate că va rambursa împrumutul şi dobânzile la termenele prevăzute.