Teorii privind structura optimă a capitalului

Fiecare intreprindere care doreste sa isi initieza sau sa-si dezvolte activitatea pe care deja o desfasoara , este preocupata de structura optima a capitalului pe care il detine sau de care ar avea nevoie

Politica structurii capitalului implică echilibrarea gradului de risc cu rata de rentabilitate. Firma trebuie să analizeze o serie de factori (costul capitalurilor, factorii interni şi externi, regulile privind îndatorare, levierul operaţional şi cel financiar) şi să stabilească o structură-obiectiv a capitalului, care constă din anumite proporţii de capital împrumutat, acţiuni preferenţiale şi capital propriu.

Structura optimă a capitalului pentru o întreprindere este reprezentată de acea combinaţie între capitalul propriu şi împrumutat care conduce la maximizarea preţului de piaţă a acţiunilor firmei. Structura optimă a capitalului este cea care asigură maximizarea valorii acţiunilor întreprinderii.

V acţiunii = dividend / Rentabilitatea cerută

Luând în considerare diversitatea modalităţilor de finanţare, precum şi avantajele şi dezavantajele acestora, în practica se pune problema alegerii celor mai eficiente surse de finanţare pe baza anumitor criterii de selecţie. În teoria şi practica financiara, decizia de finanţare se poate explica în principal pe baza a următoarelor teorii importante:

teoria statica a deţinătorilor de interese,

teoria structurii financiare prin prisma abordării organizaţionale a firmei

şi teoria dinamica a finanţării ierarhice.

Ideea centrala a teoriei statice a deţinătorilor de interese este aceea ca decizia de finanţare a firmei este influenţata predominant de mediul de afaceri, respectiv de opiniile deţinătorilor de interese: acţionari, creditori, clienţi, furnizori, salariaţi, concurenţi, comunitatea locala, statul etc. Acţionarii şi creditorii influenţează direct politica de finanţare a firmei, în calitate de proprietari de capitaluri care deţin un anumit control asupra procesului de administrare şi conducere a firmei. Aceştia au în esenţa interesul comun al conducerii eficiente a firmei în scopul remunerării lor corespunzătoare, dar în acelaşi timp pot exista anumite conflicte acţionari-creditori în condiţiile utilizării excesive de datorii pe termen lung, ceea ce implica o accentuare a probabilităţii de insolvabilitate a firmei.

Concomitent, deţinătorii de interese non-financiare pot influenţa indirect decizia de finanţare în anumite condiţii economice. De exemplu, firmele care realizează produse de înalta tehnologie sau de folosinţa îndelungata (calculatoare, automobile, diverse echipamente ştiinţifice etc) au în general un nivel redus al îndatorării deoarece costurile îndatorării sunt de regula foarte ridicate. Costurile îndatorării cuprind nu numai costurile efective ale îndatorării, ci şi costurile directe şi indirecte de insolvabilitate. Daca firma are probleme financiare, interesele partenerilor sai de afaceri sunt în pericol de a fi neglijate. Astfel, clienţii pot cumpăra produse de calitate slaba sau exista posibilitatea neacordarii de servicii sau a neasigurarii de piese de schimb în caz de insolvabilitate.

De asemenea, salariaţii îşi pot pierde locurile de munca, posibilităţile lor de promovare scad, iar furnizorii pot avea dificultăţi financiare majore în caz de neplata a produselor lor. Toţi aceşti parteneri vor fi reticenţi în a continua relaţiile lor de afaceri cu firma în cauza, sau vor pretinde garanţii suplimentare sub forma unor preţuri mai scăzute ale produselor, salarii mai ridicate şi preţuri de vânzare pentru materii prime şi materiale mai mari, ceea ce conduce la scăderea drastica a vânzărilor şi la creşterea costurilor de fabricaţie.

Toate aceste costuri indirecte de insolvabilitate legate de calitatea produselor şi serviciilor, siguranţa locurilor de munca etc, vor accentua dificultăţile financiare ale companiei şi vor limita gradul de îndatorare al acesteia. Luarea în considerare atât a costurilor, cât şi a beneficiilor îndatorării conduce la un grad optim al îndatorării care permite satisfacerea normala a tuturor intereselor partenerilor firmei.

Deci, teoria deţinătorilor de interese sau a structurii optime de capital postulează ca orice companie trebuie sa-şi stabilească un nivel ţinta al îndatorării (structura financiara optima) şi permanent sa urmărească atingerea acestuia, concomitent cu ajustarea mărimii dividendelor şi menţinerea unei rate ţinta de distribuire a acestora.

Privita dintr-o alta perspectiva, teoria structurii optime a capitalului este considerata o teorie a “compromisului“, deoarece managerul trebuie sa ia în considerare atât avantajele, cât şi posibilele costuri ale îndatorării în stabilirea structurii financiare optime a firmei, respectiv sa facă un compromis între beneficiile marginale ale economiilor generate de cheltuielile cu dobânzile, şi costurile aferente unei situaţii financiare critice, în scopul maximizării valorii globale a firmei sau a obiectivelor diverşilor parteneri ai organizaţiei. Teoria lui Modigliani şi Miller asupra Structurii capitalului. Concluzia lor este că decizia de finanţare a investiţiilor nu are nici o incidenţă asupra valorii întreprinderii, structura de finanţare este neutră in raport cu valoarea întreprinderii, însă datorită caracterului deductibil, din punct de vedere fiscal, al dobânzii percepute la capitalul împrumutat, valoarea de piaţă a unei întreprinderi creşte continuu pe măsură ce această întreprindere utilizează mai mult capital împrumutat, iar valoarea sa va fi maximă atunci când finanţarea se va face exclusiv prin capital împrumutat.

Dacă întreprinderea ia mai multe credite, ia va obţine profit suplimentar datorită costurilor mai mici ale capitalului împrumutat, însă acest profit trebuie transferat acţionarilor pentru compensarea riscului.

Pornind de la concluziile teoriei clasice a structurii financiare a lui Modigliani şi Miller, formula ce sintetizează teoria compromisului este următoarea:

Valoarea unei firme îndatorate = Valoarea firmei finanţata în totalitate prin capitaluri proprii + Valoarea economiilor din impozite – Valoarea costurilor suplimentare ocazionate de situaţia financiara critica.

Teoria structurii financiare prin prisma abordării organizaţionale a firmei se referă la teorii care ţin cont de complexitatea deciziei de alegere a surselor de finanţare a întreprinderii şi analiza formarii structurii de finanţare: teoria de agent şi teoria semnalului

Teoria de agent (Agent theory) dezvoltata pentru prima oara de Jensen şi Mecking (1976), apoi de Fama şi Miller (1972), integrează complexitatea modurilor de organizarea a procesului de adoptare a deciziilor în cadrul firmei pentru a explica formarea şi modificarea valorii acesteia şi alegerea structurii de finanţare. Conform teoriei de agent, comportamentul managerilor influenţează rezultatele financiare ale firmelor prin intermediul tuturor deciziilor curente, dar au un impact puternic în special asupra politicii şi strategiei de finanţare a acestora. Astfel, teoria de agent demonstrează ineficientele care decurg din conflictul dintre manageri în calitate de directori, şi acţionari în calitate de proprietari ai firmei.