Politică agricolă comună și dezvoltare rurală

Introducere

Agricultura continuă să fie cel mai mare utilizator de teren rural precum şi un determinant cheie al calităţii zonei rurale şi peisajului. Importanţa şi relevanţa PAC şi a dezvoltării rurale au crescut o dată cu recenta lărgire a UE. Fără cei doi piloni ai PAC, politica de piaţă şi dezvoltarea rurală, multe zone rurale din Europa s-ar confrunta cu probleme economice, sociale şi de mediu din ce în ce mai mari.

Uniunea Europeană dispune de o politică de dezvoltare rurală activă, deoarece astfel pot fi atinse obiective valoroase pentru mediul rural şi pentru cei care trăiesc şi muncesc acolo. Zonele rurale ale UE sunt o parte esenţială din imaginea şi identitatea Uniunii. În baza unei definiţii standard, peste 91% din teritoriul UE are un caracter „rural” şi constituie căminul a peste 56% din populaţia UE. Politica de dezvoltare rurală a UE vizează soluţionarea problemelor cu care se confruntă zonele rurale europene şi exploatarea potenţialului acestora.

Initial dezvoltarea rurală în Europa a fost implicit cuprinsă în Politicile Agricole Comune. PAC îşi are rădăcinile în Europa de Vest a anilor ’50, unde societatea fusese profund marcată de anii de război şi unde agricultura fusese paralizată, împiedicând astfel aprovizionarea cu alimente. Iniţial, PAC a pus accentual pe încurajarea creşterii productivităţii agricole, pentru a le asigura consumatorilor o aprovizionare constantă cu produse alimentare la preţuri accesibile, dar şi pentru a crea un sector agricol viabil pentru UE. Datorită PAC, agricultorii beneficiau de subvenţii şi sisteme care le garantau preţuri ridicate ce îi stimulau să producă mai mult. De asemenea, se acordau ajutoare financiare pentru restructurarea agriculturii, de exemplu prin sprijinirea investiţiilor în ferme în scopul dezvoltării şi gestionării capacităţilor lor tehnologice, astfel încât să se poată adapta la condiţiile economice şi sociale ale vremii.

PAC există de aproape 50 de ani ca una dintre cele mai importante politici pan-europene. Prin urmare, nu este deloc surprinzător faptul că bugetul PAC a reprezentat o proporţie mare din bugetul şi cheltuielile totale ale UE, în măsura în care înlocuieşte politicile şi cheltuielile naţionale pentru agricultură. În prezent situaţia s-a schimbat, deoarece cheltuielile PAC au fost limitate, iar la nivel european s-au elaborat noi politici. Există însă câteva mituri legate de costul PAC, mituri care trebuie spulberate. În primii ani de existenţă ai UE, PAC reprezenta o proporţie semnificativă a cheltuielilor bugetare, în unele cazuri chiar şi peste două treimi. PAC costă aproximativ 55 de miliarde EUR anual. Această cifră reprezintă 40% din buget total al UE, adică mai puţin de 0,5% din PIB-ul UE. Proporţia PAC din PIB-ul UE nu numai că scade, ci scade într-un ritm mult mai rapid decât cheltuielile publice ale UE.

Principiile orientative pentru PAC, politicile de piaţă şi dezvoltare rurală, au fost stabilite de Consiliul European din Gottenborg din 2001 şi confirmate în Concluziile Strategiei de la Lisabona de la Thessaloniki din iunie 2003-Performanţa economică puternică trebuie să fie strâns legată de utilizarea durabilă a resurselor naturale.

În ceea ce priveşte evoluţia exploataţiilor agricole se urmăreşte ca până la sfârşitul anului 2010 reducerea la jumătate a numărului gospodăriilor individuale, concomitent cu creşterea aferentă a exploataţiilor agricole viabile şi de dimensiuni şi mărimi optime prin încurajarea proceselor de vânzare-cumpărare, arendare, asociere, concesionare.

Dezvoltarea rurală a P.A.C a căpătat o atenţie sporită după elaborarea de către Comisia Europeană a documentului strategic ”Agenda 2000”.Au existat două raţiuni majore care au justificat necesitatea abordătii acestei componente:

-proporţia foarte mare-80%-pe care o deţine suprafeţele agricole în suprafaţa Uniunii Europene;

-coeziunea economică şi socială a Uniunii Europene, fără de care nu se poate realiza dezvoltarea armonioasă a zonelor rurale.

Politica Dezvoltării rurale a avut următoarele obiective:

-protecţia mediului;

-asigurarea unor niveluri stabile şi echitabile ale veniturilor fermierilor;

-ameliorarea exploataţiilor agricole;

-îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă în zonele rurale şi promovarea şanselor egale;

-garantarea siguranţei şi calităţii produselor agricole;

-dezvoltarea de activităţi complementare şi alternative generatoare de locuri de muncă în zonele rurale pentru a reduce popularea zonelor agricole şi de a întări puterea economică a acestora.