Politica Energetică

Sectorul energetic este menţionat direct sau indirect, în mai multe tratate europene: Tratatul de Paris(1951), instituind CECO(Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oţelului) şi Tratatul de la Roma, creând Euratom şi CEE (Comunitatea Economică Europeană)(1957). Tratatele fondatoare nu urmăresc realizarea unei politici comune în domeniul energiei. Ca urmare a celei de-a doua crize petroliere, s-a decis o reducere a nivelului de dependenţă la 50% şi o limitare a importurilor nete de petrol.

Crearea unei pieţe interne a energiei presupune armonizarea normelor naţionale şi consolidarea obiectivelor prioritare: securitatea aprovizionării, solidaritatea între statele membre şi grija faţă de mediu.

Cartea Europeană a Energiei, adoptată în 1991, a fixat regulile cooperării între statele europene, având interese comune. Programul comunitar SAVE II (1998-2002) creşte randamentul energetic, valorizând resursele locale şi caută condiţiile optime de aprovizionare a regiunilor si localităţilor, în special prin construirea, la nivel local sau regional, a unor agenţii de gestionare a energiei.

Programul SYNERGY (1998-2002) cofinanţează acţiunile derulate în parteneriat cu ţările care nu aparţin U.E., pentru elaborarea şi implementarea unei politici internaţionale în domeniul energiei, care să respecte competivitatea sectorului, securitatea aprovizionării şi protecţia mediului.

Aceste programe sunt primele exemple ale unei cooperări care vizează definirea în final, a unei politici comune în domeniul energiei. La reuniunea Consiliului de la Hampton Court, Octombrie 2005, şefii statelor si guvernelor europene şi-au exprimat interesul de a revitaliza politica energetică a Europei, având în vedere noile provocări extrem de dificile şi în continuă creştere care stau în faţa Europei şi a lumii astăzi, în particular în ceea ce priveşte securitatea energetică şi necesitatea combaterii schimbărilor climatice.

Aceste linii directoare au fost confirmate şi clarificate de către Consiliul European din 15 - 16 decembrie 2005, care, în mod special “a subliniat” importanţa unei abordări integrate a obiectivelor legate de schimbările climatice .

Energia ocupă un loc central in viaţa noastră. Depindem de ea pentru a ne putea deplasa, pentru a ne încălzi locuinţele pe timp de iarnă, pentru a le răcori pe timp de vară şi pentru a asigura buna funcţionare a fabricilor, fermelor şi birourilor noastre. Cu toate acestea, combustibilul fosil constituie o resursă limitată şi reprezintă o cauză majoră a încălzirii globale.

Prin urmare, energia care se bazează pe combustibili fosili nu mai poate fi considerată o certitudine. De aceea, trebuie să elaborăm o politică integrată în materie de energie şi mediu, pornind de la stabilirea unor obiective şi date precise pentru trecerea la o economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon, bazată pe un consum mai redus de energie.

Pentru a construi un viitor durabil, statele membre ale UE au convenit asupra următoarelor obiective:

• reducerea, până în 2020, cu 20% a consumului de energie estimat;

• creşterea cu 20% a ponderii energiilor regenerabile în cadrul consumului total de energie, până în 2020;

• creşterea la cel puţin 10% a ponderii biocarburanţilor în cadrul consumului total de benzină şi de motorină până în 2020, cu condiţia ca biocarburanţi de „a doua generaţie”, prezentând un caracter durabil şi provenind din culturi nealimentare, să fie disponibili pe piaţă;

• reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu cel puţin 20% până în 2020;

• realizarea unei pieţe interne a energiei care să aducă beneficii concrete cetăţenilor şi întreprinderilor;

• obţinerea unei mai bune integrări a politicii energetice a UE cu alte politici, cum ar fi cele în domeniul agriculturii şi comerţului precum si intensificarea cooperării internaţionale.

Însă acestea sunt doar primele etape: până în anul 2050, UE îşi propune să obţină peste 50% din energia pe care o utilizează (pentru producţia de electricitate, în industrie, transporturi şi activităţi menajere), din surse care nu produc emisii de dioxid de carbon, adică din surse diferite de combustibilii fosili: energie eoliană, biomasă, energie hidraulică, energie solară, biocombustibili obţinuţi din materii organice şi hidrogen utilizat drept combustibil. Programele de cercetare finanţate de UE stimulează progresul în aceste domenii şi contribuie la realizarea unor noi tehnologii care să permită o utilizare mai eficientă a energiei.