Productivitatea Muncii

CAPITOLUL I

1.1 Noţiunea de productivitate

„ Productivitatea muncii este, oarecum, o sinteză a întregii folosiri a factorilor de producţie… Productivitatea muncii rămâne însă, deoarece este condiţionată de factorul de producţie om, tot aşa de importantă precum este omul faţă de creaţiile sale. Căci toţi ceilalţi factori ai producţiei - inclusiv capitalul – sunt creaţii ale omului ca mijloace ale gospodăririi, în timp ce acoperirea nevoilor omeneşti este scopul însuşi al gospodăririi. ”

Productivitatea sau randamentul factorilor de producţie reprezintă eficienţa combinării factorilor de producţie orientală spre obţinerea maximului de efecte cu minimum de resurse ( costuri cât mai mici ).

În sens larg, productivitatea poate fi definită ca „ raport între cantitatea de bogăţie produsă şi cantitatea de resurse absorbite în cursul producerii ei”.

Deci, practic ea se determină ca raport între rezultatele obţinute ( producţia – output-ul unei unităţi economice ) şi eforturile depuse pentru a le obţine ( factorii de producţie utilizaţi, adică input-urile ).

Există diferite modalităţi de abordare a productivităţii.

Astfel, după maniera de măsurare a rezultatelor consacrate există:

• productivitatea fizică – care măsoară randamentele în natură ale utilizării factorilor de producţie şi este exprimată în unităţi fizice ( naturale sau natural-convenţionale )

• productivitatea măsurată valoric – care permite măsurarea în termeni financiar-monetari eficienţi. Ea este larg utilizată în gestiunea întreprinderilor moderne.

O altă tipologie a productivităţii are în vedere noţiunile de:

• productivitatea brută – care apreciază ansamblul producţiei în raport cu factorii utilizaţi ( sau factorul utilizat ). În acest caz producţia este privită ca o „ producţie finală ” deci ca o sumă a valorilor adăugate de diferitele activităţi de producţie.

• productivitatea netă – care are în vedere eliminarea din producţia finală a valorii achiziţiilor exterioare şi a costului utilizării capitalului instalat ( amortismentele ), pentru a încerca să autonomizeze ceea ce este direct dependent de efortul productiv al firmei analizate.

În literatura de specialitate productivitatea este abordată însă, în special, pe cele două tipuri consacrate şi anume:

• productivitatea globală – care surprinde efectele combinării tuturor factorilor de producţie, măsurând performanţa şi eficienţa de ansamblu a acestora.

• productivitatea parţială – a fiecărui factor de producţie, care exprimă producţia obţinută prin utilizarea fiecărui factor de producţie consumat (muncă, capital, etc.)

Productivitatea globală a tuturor factorilor de producţie prezintă o serie de dificultăţi în planul determinării sale corecte, motiv pentru care, în general, analiza microeconomică tradiţională este focalizată pe determinarea şi urmărirea evoluţiei productivităţii unui singur factor de producţie.

Productivitatea parţială a unui factor exprimă eficacitatea şi rodnicia cu care acesta poate fi folosit.

Având în vedere că munca este factorul de producţie cel mai important al oricărei activităţi economice, productivitatea muncii este cel mai mult utilizată ca indicator relevant în analizele macroeconomice.

Fiind o categorie economică complexă şi dinamică, productivitatea muncii poate fi definită ca fiind însuşirea muncii de a crea, în cadrul unor anumite relaţii social-istorice, o anumită cantitate de valori de întrebuinţare într-o unitate de timp, cu o intensitate normală a muncii reflectând, în ultimă instanţă, eficienţa cu care este cheltuită o anumită cantitate de muncă.