Reforma Funciara și Structurile de Proprietate

Reforma funciară este componentă de bază a reformei structurale din agricultură ce vizează transformarea generală a proprietăţii prin reconstituierea dreptului de proprietate asupra pământului foştilor proprietari şi moştenitori acestora, împroprietărirea altor persoane stabilite de lege (membrii cooperatori care nu au deţinut terenuri în proprietate, veteranii de război, alte persoane îndreptăţite etc.); privatizarea societăţilor comerciale agricole ce deţin în administrare terenuri în proprietatea privată a statului cu destinaţie agricolă; crearea şi funcţionarea pieţei funciare; formarca dimensiunilor economice ale exploataţiilor agricole etc.

Reforma funciară se realizează în conformitate cu direcţiile stabilite prin politica funciară a statului în diferite etape şi în cadrul legal şi instituţional stabilit de acesta pentru desăvârşirea reformei agrare. În prima etapă, reforma funciară nu a avut la bază politici clare şi o viziune de perspectivă, a început sub presiunea spontană a ţăranilor şi a priorităţilor acordate unor criterii politice cu privire la lichidarea cooperativelor agricole de producţie, confundându-se forma de proprietate cu exploatarea pământului.

Decretul Lege nr. 42/1990 a reconstituit dreptul de proprietate prin creşterea lotului în folosinţa personală, ce revenea fiecărei familii de cooperatori, de la 30 ari la 50 ari. Astfel, suprafaţa în proprietatea individuală a crescut la 2,7 mil. ha (28,6% din suprafaţa agricolă).

La inceputul anului 1991 a intrat în vigoare Legea fondulul funciar nr. 18 care a produs schimbări fundamentale pozitive în forrma de proprietate asupra pământului şi bunurilor rurale, dar prin conţinutul unor prevederi şi prin modul, în anumite cazuri, abuziv de aplicare a produs efecte negative pe termen lung privind exploatarea eficienta a pământului. Modificările şi completările aduse ulterior Legii nr. 18/1991, prin Legea nr. 169/1997 şi Legea nr. 1/2000 privind reconstituirea şi constiluirea dreptului de proprietate asupra pământului, nu s-au finalizat nici în prezent. Cauzele s-au aflat în lipsa unui unităţi de concepţie în politica funciară şi în evaluarea impactului modificărilor şi măsurilor stabilite de lege asupra organizării modeme şi eficiente a producţiei agricole. Unele modificări legislative care nu au condiţii de aplicare s-au datorat unor interese ale forţelor politice aflate la putere în perioada respectivă.

Explicaţia dificultăţilor existente în accelerarea reformei funciare din România şi ritmul lent de finalizare au cauze complexe. Acestea se află atât în neajunsurile fundamentării politicii funciare în contextul economiei modeme de azi şi a incompatibilităţii cu structurile agricole ale Uniunii Europene, cât şi în istoria structurilor agrare din România. Unele dintre suprafeţele solicitate de proprietarii care au dreptul legal de a obtine până la 50 ha teren de familie au fost deja atribuite anterior ţăranilor şi nu există alte surse în zonele respective, iar despăgubirile băneşti ridică probleme de ordin financiar. Pe de alta parte, pievederile Legii nr. 1/2000 duc la amplificarea parcelării terenurilor şi au prelungit procesul de restituire.

Evoluţia structurilor funciare până ăn anul 1990

În România, proprietatea asupra pământului şi exploatarea acestuia istorie zbuciumată. Pană in secolul al XIX-lea, toate terenurile din Principatele Româneşti Moldova şi Valahia — se aflau sub jurisdicţia domnească, fiind atribuite boierilor împreună cu satele aparţinătoare. 0 altă parte din terenuri apaineau ţăranilor liberi.

În anul 1829, în urma Războiului ruso—turc, Imperiul Otoman, învins, a cedat Ţarii Româneşti raioanele Brăila, Giurgiu şi Turnu, precum şi bălţile şi canalele dunărene. Aceste terenuri au intrat în proprietatea statului, care le-a arendat. În anul 1831, aproximativ 6,6% din veniturile