Sistemul Monetar European

1. Etapele premergătoare creării SME II

Ideea de a crea o Uniune Monetară Europeană o regăsim înaintea constituirii Comunităţii Economice Europene, fiind un obiectiv principal al Uniunii Europene de Plăţi (1948), al Acordului Monetar European (1956) şi a altor numeroase proiecte. Însă, stabilitatea monetară de-a lungul anilor 1958-1966 aproape că a făcut să se uite de subiectul Uniunii Monetare Europene. Dar, criza ce a urmat devalorizării lirei sterline în 1967, a început să se gândească tot mai mult la un sistem care să reducă stabilitatea monedelor Comunităţii. Aceasta a fost originea faimosului „şarpe monetar european” care, prin intermediul intervenţiilor concrete pe piaţa monetară din partea băncilor centrale ale ţărilor membre, urmărea să menţină o relaţie de paritate flexibilă.

Începuturile procesului de integrare europeană se plasează în deceniul al 6 lea, când sunt semnate două tratate esenţiale în crearea unei comunităţi economice:

- anul 1951, când se semnează, la Paris: Tratatul cu privire la Comunitatea Economică a

Cărbunelui şi a Oţelului (la care participă 6 ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg);

- anul 1957, când se semnează, la Roma: Tratatul privind crearea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) şi Tratatul privind crearea Comunităţii Economice Europene (CEE).

Astfel, Tratatul de la Roma a pus în funcţiune un mecanism de cooperare economică, care ulterior a necesitat o coordonare a activităţii monetare.

Integrarea monetară în cadrul SME este iniţiată prin mecanismul şarpelui monetar (1972), continuată cu înfiinţarea SME (în 1979) şi urmată de procesul înfiinţării monedei unice EURO, cu începere din anul 1993.

1.1. Şarpele monetar

În martie 1971, Consiliul European a adoptat o rezoluţie asupra realizării Uniunii Economice şi Monetare pe etape, care să înceapă cu iniţierea unei limitări treptate a marjelor de fluctuaţie a monedelor ţărilor membre faţă de dolar de +/-0,75% (asemănător principiului de la Bretton Woods). Între timp însă, s-a produs o schimbare radicală în domeniul monetar internaţional. Preşedintele de atunci al SUA, R. Nixon, a anunţat, în august 1971, sfârşitul convertibilităţii dolarului în aur, renunţând, în consecinţă, la obligaţia pe care o avea faţă de celelalte ţări de a menţine paritatea dolarului faţă de alte monede în limite de +/- 1,5%. Ţările Benelux au propus menţinerea monedelor din CEE în cadrul limitelor stabilite şi flotarea concentrată faţă de dolar, iar când restul ţărilor comunitare au respins propunerea, au adoptat-o numai pentru ele. Germania şi Italia au intrat într-o flotaţie liberă, iar Franţa a stabilit un sistem dual de rate de schimb şi a întărit controlul schimburilor externe. Prin Acordul Smithsoniano, din decembrie 1971, s-au stabilit noi parităţi pentru principalele monede (având în vedere prima devalorizare a dolarului) şi s-au lărgit limitele de fluctuaţie faţă de dolar la 2,25%.

Răspunsul comunitar a fost Acordul de la Basilea, din martie 1972, prin care s-a stabilit aşa numitul „şarpe în tunel”. Abaterea maximă între două monede comunitare nu putea depăşi 2,25%, ce reprezenta o bandă de fluctuaţie mai îngustă decât aceea de 4,5% rezultată prin Acordul Smithsoniano, de unde şi denumire de „şarpe în tunel”.

Între timp s-a produs în practică şi Acordul Benelux, prin care s-a limitat fluctuaţia între florinul olandez şi francul belgian la +/-1,5%.

Reprezentând prima experienţă de cooperare monetară între ţările comunitare, ”şarpele monetar european„ urmărea ca, prin intermediul intervenţiilor concertate pe piaţa valutară din partea băncilor centrale ale celor „nouă”, să se menţină o anumită relaţie de paritate flexibilă. Cursurile de schimb ale celor intraţi în acest sistem puteau fluctua într-o limită de 4,5%. Însă istoria „şarpelui” a fost scurtă şi instabilă, ca urmare a deselor intrări şi ieşiri din sistem ale monedelor diferitelor ţări membre. În mai 1972, ţările ce vor intra în Comunitate (Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca) în 1973 s-au asociat la acest sistem, însă în iunie 1972 lira sterlină şi lira irlandeză l-au abandonat. De asemenea, el a fost abandonat şi de coroana daneză, dar care a revenit în octombrie 1972. În lunile următoare s-a înregistrat o creştere a speculaţiilor contra dolarului. În ianuarie 1973, Elveţia a decis să lase moneda sa să floteze în mod independent, iar în februarie, dolarul s-a devalorizat din nou. Din acest moment autorităţile monetare au anunţat că nu vor mai interveni pe pieţele valutare în apărarea dolarului. În februarie 1973, Italia a abandonat acest sistem. Drept urmare, în martie 1973 s-a constituit „şarpele în afara tunelului” sau „ şarpele în lac” prin care Germania, Franţa, Danemarca şi ţările Benelux s-au hotarât să asigure o flotare comună a monedelor lor, menţinând între ele limitele stabilite. Între timp a avut loc reevaluarea mărcii germane. Lira sterlină, lira irlandeză şi lira italiană au continuat să floteze în mod independent. Instabilitatea macroeconimică generată de primul şoc petrolier a cauzat considerabile perturbaţii în sistemul şarpelui monetar (Franţa a abandonat siatemul de două ori, în anii 1974 şi 1976; acordul ţărilor Benelux de a menţine cursurile de schimb într-o limită de 1,5 % s-a anulat în martie 1976). Numeroase reajustări de paritate au avut loc în cadrul sistemului (marca germană a cunoscut patru reevaluări succesive, francul belgian şi florinul olandez câte una, în timp ce coroana daneză a suferit două devalorizări). Creşterea inflaţiei şi dezechilibrelele apărute în balanţele de plăţi externe ale ţărilor membre au fost principalele cauze care au determinat puternice tensiuni pe piaţa monetara europeană şi, prin aceasta, frânarea realizării obiectivelor Uniunii Monetare.