Teoria Producătorului

Teoria producatorului nu difera, in esenta de teoria consumatorului. În ambele cazuri este vorba de analiza comportamentului maximizator al unor agenti economici rationali care cauta obtinerea unui maxim de avantaje pornind de la resursele lor limitate. Acestia se confrunta cu mai multe optiuni, aflându-se, deci, in fata mai multor alternative, dintre care aleg pe baza unei functii - obiectiv ( sau functii  scop) : maximizarea nivelului de productie pentru producatori, maximizarea nivelului de utilitate pentru consumator. Conceptele si instrumentele de analiza sunt, de asemenea, in principiu asemanatoare : functia de utilitate, curbele de izoutilitate, utilitatea marginala, rata marginala de substituire a bunurilor etc; în cadrul analizei comportamentului consumatorului, functia de productie, curbe de izoprodus, productivitate marginala, rata marginala de substituire a factorilor etc, in cadrul analizei comportamentului producatorului.

Productia poate fi definita ca un ansamblu de operatii privind utilizarea si transformarea factorilor de productie in bunuri economice in conditii de rationalitate economica. Acest proces are ca premisa resursele economice  totalitatea mijloacelor disponibile si succeptibile de a fi valorificate în producerea de bunuri materiale si servicii. Astfel, cunostintele si experienta in productie , terenurile fertile si minerale, echipamentele si tehnologiile, obiectele supuse prelucrarii, energia si apa, informatiile etc.  toate sunt considerate resurse economice sau de productie. În masura în care resursele sunt atrase si utilizate în activitatea economica, acestea reprezinta, de fapt, factorii de productie.

Factorii de productie

Notiunea de resurse de productie si cea de  factori de productie desemneaza, din acest punct de vedere, doua variabile distincte din economia reala, desi termenii în sine sunt utilizati deseori ca sinonimi. Notiunea de resurse exprima, in esenta, starea de disponibilitate a unor bunuri ( corporale sau necorporale), fara a le asocia în mod univoc o anumita destinatie de utilizare in productie. Ca atare, resursele, prin simpla lor existenta sau disponibilitate, au, în raport cu procesul de productie, caracterul unui potential productiv. Ansamblul elementelor de avutie intrate sau care pot fi atrase în circuitul economic, definesc potentialul de productie al economiei unei tari.

În anumite conditii, prin decizii si actiuni specifice firmelor, resursele sunt activate, primesc o anumita destinatie si utilizare concreta. Deci, în masura în care sunt aduse intr-o stare activa, proprie utilizarii lor efective în procesul de productie, resursele apar ca fluxuri, devin factori de productie. Tocmai aceasta stare activa (de flux) permite fiecarei categorii de resurse, transformata în factori de productie, sa aduca un serviciu specific în procesul de productie. Serviciul furnizat de fiecare factor rezulta din utilizarea factorului respectiv sub controlul agentului producator si face obiectul unei renumerari adecvate din partea acestuia.

Regulile care guverneaza modul de alocare si de utilizare a resurselor productive depinde de drepturile de proprietate. In economia de piata, cea mai mare parte a avutiei economice se afla în proprietate privata  individuala sau asociata. În aceasta calitate, oamenii decid în mod liber asupra utilizarii averii de care dispun in activitati cerute de piata, cu respectarea reglementarilor existente, evaluând sansele alternative prin compararea costurilor cu veniturile potentiale obtinute din furnizarea resurselor productive.

Factorii de productie sunt definiti drept ansamblul resurselor necesare si suficiente pentru ca orice proces de productie sa se poata desfasura conform scopului sau predeterminat. În aceasta viziune, factorii de productie reprezinta totalitatea elementelor de intrare în procesul de productie, ceea ce se reflecta si prin termenul în limba engleza de input. Intrarile de factori de productie iau forma unui proces de atragere a acestora, de catre agentul producator, de pe pietele de factori pe care ei sunt disponibili la un moment dat, fapt ce ocazioneaza tranzactii specifice fiecarui tip de piata.

Specificitatea fiecarui categorii de factori de productie necesita elaborarea unei tipologii reprezentative a acestor factori , considerati in varietatea formelor de existenta aflate într-o continua extindere si diversificare. De asemenea, locul si rolul fiecarui factor de productie , modul si proportiile în care se combina în productie difera în timp, în special sub influenta pregresului stiintei si tehnicii, dar si ca urmare a schimbarilor intervenite în volumul, amploarea si structura trebuintelor umane.

Corespunzator , la începuturile dezvoltarii societatii au existat în principal, doi factori de productie munca si pamântul ( natura)  care sunt considerati factori originali sau primari ai productiei. În acest sens, William Petty, precursor al economiei politice clasice engleze, afirma metaforic ca munca este tatal, iar pamântul este mama avutiei. Ulterior s-a impus capitalul ca factor derivat al productiei , a carui afirmare este legata de perioada în care bunurile de productie au dobândit o importanta tot mai mare pentru activitatea economica.

Pe acesta baza, reprezentantii economiei politice clasice au elaborat formula trinitara , devenita celebra, care definea drept factori de productie munca, pamântul si capitalul. Un amendament important este adus formulei trinitare de catre economistul Jean Baptiste Say, care a pus pentru prima data problema remunerarii diferentiate a servicului adus de fiecare factor de productie, oferind astel si o explicatie a formarii principalelor categorii de venituri din economie : salariul, renta si profitul. Aceasta analiza a fost dezvoltata de neoclasici; Leon Walras a fost primul economist ce a prezentat cu claritate deosebirea fundamentala dintre stocul de resurse (ca elemente ale avutiei) si fluxurile de servicii ale factorilor si respectiv, fluxurile de venituri determinate de ele.