Vânzarea și garanțiile bunurilor de consum

Vanzarea si garantiile bunurilor de consum

1. INTRODUCERE

La 25 mai 1999, Parlamentului European impreuna cu Consiliul Europei au adoptat Directiva 1999/44/CE privind vanzarea si garantiile bunurilor de consum. Toate statele membre au transpus in legislatia nationala aceasta directiva privind anumite aspecte ale vanzarii de bunuri de consum si garantii conexe. Pentru a intelege mai bine continutul acestei directive, am optat pentru analiza articolelor continute, corelata cu exemple in ceea ce priveste aplicarea prevederilor respective in statele membre, si observatii pe margina acestora. Apoi, am inclus in Anexa 1 Directiva 1999/44/CE, iar in Anexa 2 tabelul cu măsurile naţionale de punere în aplicare luate de către statele membrE

2. DOMENIUL DE APLICARE SI DEFINITII – ARTICOLUL 1

Definitia termenilor „consumator” si „vanzator” este prevazuta atat de Directiva, cat si de alte acte comunitare din domeniul protectiei consumatorilor. Problemele care rezulta din aceste definitii divergente sunt analizate in cartea verde.

Definitia termenului „producator” de la articolul 1 alineatul (2) litera (d) nu a ocazionat vreo problema in mod special. Majoritatea statelor membre au respectat, in general, cu exactitate terminologia directivei. Cu toate acestea, legislatia Republicii Cehe si cea a Poloniei au nevoie de clarificari. Danemarca, Grecia si Suedia nu au furnizat Comisiei o transpunere a definitiei. In cazul Letoniei, definitia a fost extinsa la persoane care repara bunuri in vederea vanzarii.

Domeniul de aplicare a directivei este determinat de definitia „bunurilor de consum” la articolul 1 alineatul (2) litera (b). Acelasi articol cuprinde exceptii, cum ar fi bunurile vandute prin executare sau in alt mod, prin autoritatea legii, pentru apa si gaz atunci cand aceste bunuri nu sunt oferite spre vanzare in volum limitat sau cantitate fixata si pentru electricitate. Statele membre au transpus prezenta definitia in diferite moduri. Unele state membre au respectat terminologia directivei, in timp ce alte state membre nu au utilizat exceptiile si aplica legislatia relevanta la toate bunurile mobile. In plus, legislatia relevanta din Austria si Portugalia se aplica de asemenea la vanzari de bunuri imobile catre consumatori. Grecia si Slovenia nu au furnizat transpunerea definitiei.

Articolul 1 alineatul (4) extinde domeniul de aplicare al directivei la contracte privind furnizarea de bunuri de consum care urmeaza sa fie fabricate sau produse. Aceasta prevedere a fost transpusa corect in majoritatea statelor membre. Cu toate acestea, transpunerile efectuate in Grecia si Republica Ceha nu corespund prevederilor articolului 1 alineatul (4) si trebuie clarificate. Ungaria si Lituania nu au transpus extinderea definitiei. Cu toate acestea, notiunea de contract incheiat cu consumatorii in cadrul legislatiilor nationale ale acestor tari poate fi interpretata ca acoperind bunuri care urmeaza sa fie fabricate sau produse. Transpunerea letona si cea slovena se aplica serviciilor, ceea ce face inutila transpunerea directa a prezentului articol. Prin stabilirea de conditii in legislatia respectiva privind bunurile care urmeaza sa fie fabricate, transpunerea estoniana a articolului 1 alineatul (4) pare mai restransa decat directiva.

In conformitate cu articolul 1 alineatul (3), statele membre ar putea prevede ca definitia bunurilor de consum nu acopera „bunuri de ocazie vandute prin licitatie publica la care consumatorii au posibilitatea de a participa la vanzare ”. Finlanda, Franta, Germania, Ungaria si Regatul Unit au utilizat aceasta optiune. Spania a introdus o excludere limitata, facand trimitere numai la „licitatii administrative”. Danemarca, Italia si Suedia nu au utilizat aceasta optiune, dar in schimb, acestea limiteaza raspunderea juridica a vanzatorului la bunuri vandute in cadrul licitatiilor publice.

Republica Ceha, Danemarca, Franta, Grecia, Ungaria, Slovenia, Spania si Suedia nu au furnizat Comisiei transpunerea definitiei garantiei in conformitate cu articolul 1 alineatul (2) litera (e). In Finlanda, Letonia si Polonia, definitia pare sa fie insuficienta si sunt necesare clarificari. Germania si Portugalia au extins definitia la alte garantii oferite consumatorilor.

3. CONFORMITATEA CU CONTRACTUL – ARTICOLUL 2

Articolul 2 apropie legislatiile nationale privind neconformitatea bunurilor cu dispozitiile contractului. Vanzatorul trebuie sa furnizeze consumatorului bunuri care sunt conforme cu dispozitiile contractului (articolul 2 alineatul (1)). Articolul 2 alineatul (2) stabileste o prezumtie de conformitate daca bunurile indeplinesc cerintele enumerate la punctele (a)-(d).Verificarile efectuate asupra transpunerii arata ca prezentul articol a ocazionat in general unele probleme. Au fost observate anumite disparitati intre directiva si legislatia de transpunere. Grecia, Letonia, Malta, Tarile de Jos, Portugalia, Slovenia si Regatul Unit au legiferat aceste cerinte in mod negativ (de ex. bunurile sunt considerate ca nefiind conforme, cu exceptia cazului in care respecta anumite standarde); Alte state membre nu si-au stabilit normele nationale sub forma de prezumtii (de ex. Austria). In ambele cazuri, legislatiile nationale reflecta in mod corect directiva. Legislatia germana nu pare sa considere criteriile de conformitate ca fiind cumulative, ci mai degraba ca fiind clasificate in ordine prioritara, ceea ce necesita clarificari. De asemenea, sunt necesare clarificari in cazul Slovaciei care pare sa nu utilizeze notiunea de bunuri in conformitate cu dispozitiile contractului.

Transpunerea articolului 2 alineatul (2) literele (a)-(d) nu a ocazionat probleme serioase. Cu toate acestea, legislatiile anumitor state membre necesita clarificari aprofundate. Slovenia a introdus o restrictie privind prezumtia de conformitate atunci cand este vorba despre punctul (a) privind mostrele si modelele, iar Republica Ceha nu face trimitere directa la mostre si modele. In ceea ce priveste punctul (2) litera (b), in conformitate cu legislatiile Italiei, Letoniei, Maltei, Sloveniei si Suediei, vanzatorul trebuie sa respecte scopul specific caruia i-ar fi destinate bunurile, chiar daca acesta nu a acceptat in mod expres acest scop. In schimb, Germania, Tarile de Jos si Spania prevad ca o acceptare clara a scopului specific trebuie inclusa in contract.

In ceea ce priveste articolul 2 alineatul (2) literele (c) si (d), legislatiile catorva state membre nu sunt suficient de clare si ar putea, in consecinta, sa fie interpretate intr-un mod care nu este intotdeauna consecvent cu directiva. De exemplu, transpunerea olandeza nu prevede in mod explicit ca declaratiile producatorului si ale reprezentantilor acestuia ar trebui sa fie luate in considerare in momentul evaluarii asteptarilor rezonabile ale consumatorului, iar in cazul Sloveniei, nu se face nicio referinta la reprezentantii producatorului. In ultimul rand, unele state membre au adaugat cerinte suplimentare pentru ca un bun sa poata fi considerat conform cu dispozitiile contractului, de ex. Cipru, care solicita disponibilitatea pieselor de schimb, accesoriilor si a tehnicienilor specializati.

Articolul 2.3 stabileste circumstantele in care vanzatorul poate fi exonerat de raspunderea juridica pentru bunuri neconforme. Majoritatea statelor membre au transpus legislatia relevanta in mod corect. Unele state membre au ales sa modifice aceasta prevedere (de ex. Austria si Grecia) intr-un mod care sa nu defavorizeze consumatorii. Suedia nu a comunicat transpunerea prezentului articol.

Momentul in care un consumator trebuie sa isi dea seama de lipsa de conformitate pentru ca vanzatorul sa poata fi raspunzator difera fata de directiva transpusa in detrimentul consumatorilor in putine state membre. Nici legislatia austriaca, nici cea poloneza nu fac vreo mentiune referitoare la acest moment, ceea ce poate da curs unor interpretari care defavorizeaza consumatorul. In cazul Luxemburgului, consumatorul nu poate sa atace defecte daca si-a dat seama sau de care ar fi trebuit sa-si dea seama in momentul livrarii. Prin urmare, consumatorul poate sa isi piarda toate drepturile in ceea ce priveste defectele evidente, pe care ar fi trebui sa le descopere, cu exceptia cazului in care refuza bunurile pe loc.