Venituri, inegalitate, sărăcie

Introducere

Deşi au trecut 19 ani de la evenimentele din 1989, politicile sociale din România sunt încă incoerente, ineficiente, sunt reactive si oferă soluţii ad-hoc la crize specifice, au obiective contradictorii, sunt lipsite de viziune, de abordare strategică, nu se bazează pe evidenţe, pe indicatori sociali, nu recurg la monitorizare şi evaluare a programelor curente şi anterioare.

Resursele umane din sfera politicilor sociale au fost adesea de slabă calitate si, oricum, la bază, în structurile administratiei locale şi în special în mediul rural au fost necalificate, imobile, prost plătite, numite şi controlate politic iar la vârf, la nivelul ministerelor, agenţiilor, direcţiilor, decidenţii care se presupunea că imprimă o anumită viziune strategică s-au schimbat continuu, pe criterii politice şi nu de competenţă, sporind efectul de provizorat, de schimbare continuă generatoare de incoerenţă şi inconsecvenţă. Aranjamentele instituţionale au fost determinate de rezultanta a doi vectori principali:

interesele politice interne şi reacţiile la presiunile occidentale care puneau condiţii prin intermediul acordurilor pentru împrumuturi şi ajutoare (Banca Mondialaă, FMI, UE) sau pentru aderarea la structurile euroatlantice (NATO, UE). Interesele politice interne au presupus, pentru fiecare partid sau coaliţie, plasarea în funcţii a clientelei de partid care să fie răsplătită pentru serviciile aduse şi să asigure protecţia de la nivel central la nivel local a propriilor susţinători si alimentarea cu resurse a segmentelor sociale şi comunităţilor care susţin partidul, mai ales în anii electorali.

Ca o consecinţă logică ineficienţa politicilor sociale a contribuit suplimentar la procesele de scădere a natalităţii şi a ratei căsătoriilor; mulţi tineri, mai ales din mediul rural, s-au îndreptat treptat spre tările vest-europene pentru a găsi locuri de muncă. Pensiile celor pensionaţi la limita de vârstă şi cu vechime completă ar fi putut fi mai mari dacă nu se acordau privilegii unor cercuri apropiate de vârful puterii politice şi administrative în toate componentele ei. S-a ajuns la o “patologie” a sistemului de distribuire şi redistribuire a bunăstării: parlamentarii şi-au votat singuri pensii speciale fără nici un suport contributoriu, magistraţii au dat verdicte în favoarea lor pentru a avea un sistem privilegiat de sporuri salariale şi de pensionare, la fel s-a procedat cu persoanele pensionate în structurile militare influente (MAPN, MI; SRI, SIE) cu cele din Ministerul de Externe. Funcţionarii publici de vârf din ministere, agenţii şi alte structuri şi-au creat un sistem de salarizare special, bazat pe sporuri, care a creat o prapastie între veniturile lor foarte mari şi cele modeste ale celorlalţi funcţionari publici ca şi sistemul de retribuire suplimentară prin plasarea în consilii de administratie sau comisii de privatizare. Alte câteva grupuri cu mare influenţă socială şi politică, grupuri puternic reprezentate în Parlament, în ministere şi la vârful partidelor politice şi-au creat privilegii faţă de ceilalţi cetăţeni asigurându-şi venituri salariale foarte mari prin sporuri, prin posibilitatea de a lucra în mai multe locuri şi prelungind vârsta de pensionare pană la 65 de ani, egală pentru bărbaţi şi femei şi cu posibilitatea de prelungire anuală până la 70 de ani şi chiar după aceea în unele cazuri. Până şi preoţii, de asemenea o categorie socială cu influenţă mare în comunităţi şi la nivel politic central au obţinut privilegii (salarii din bani publici, subvenţionarea masivă a construcţiei şi reparaţiilor bisericilor, obligativitatea predării religiei în şcoală care asigură venituri absolvenţilor de teologie).

Venituri, inegalitate, sărăcie

Veniturile gospodăriilor constituie partea care revine populaţiei în procesul de distribuire şi redistribuire a valorii nou create în societate şi principala sursă de acoperire a nevoilor de consum ale populaţiei. Ele sunt determinate de nivelul de dezvoltare economică, fiind foarte sensibile la evoluţiile favorabile sau nefavorabile din economie, precum şi la şocuri induse de disfuncţionalităţi ale pieţelor naţionale şi mondiale. Reducerea sau pierderea veniturilor amplifică riscul de sărăcie şi excluziune socială. Economia României a parcurs o perioadă de opt ani de creştere economică susţinută, care a permis şi o creştere accentuată a veniturilor populaţiei, creştere înregistrată la nivelul tuturor categoriilor de gospodării. După un deceniu de cădere a economiei, reflectată şi de scăderea dramatică a veniturilor reale ale populaţiei, produsul intern brut pe locuitor a crescut, în perioada 2001-2007, cu 57,5% (cu o rată medie anuală de 6,7%). Veniturile disponibile ale gospodăriilor au crescut, în perioada 2002-2007, în medie cu 76% (9,9% anual).

1. Veniturile gospodăriilor

Veniturile gospodăriilor sunt caracterizate prin nivelul general scăzut şi prin structura marcată de dezechilibrele existente în structura ocupării forţei de muncă (în special de ponderea mare a populaţiei ocupate în activităţi din sectorul informal), de nivelul relativ scăzut al productivităţii muncii şi deficitul de eficienţă din sectoare importante ale economiei (agricultura, în special). Estimate la paritatea puterii de cumpărare2, în anul 2007, veniturile disponibile medii ale gospodăriilor din România erau mai mici de 4,5 ori decât media UE-15 şi de 1,9 ori decât media primelor 10 noi state membre (NSM-103).

Un locuitor al României îşi putea asigura, în medie, pe baza veniturilor disponibile, un nivel al consumului de cinci ori mai mic decât cel pe care şi-l putea permite un locuitor din Germania, Austria şi Regatul Unit; de 2,5 ori, 1,8 ori şi, respectiv, de 1,7 ori mai mic comparativ cu un locuitor din Cehia, Ungaria şi Polonia (Anexa - Tabel 1). Decalajul dintre venituri este determinat, în primul rând, de decalajul dintre productivitatea muncii în România şi în celelalte state membre ale Uniunii Europene. Productivitatea muncii este 2,5 ori şi, respectiv, de 1,5 ori mai mică în România decât media la nivelul UE-15 şi NSM-10), În al doilea rând, decalajul este determinat de nivelul şi structura ocupării populaţiei României: ponderea populaţiei ocupate, în total populaţie, este mai scăzută în România, iar ponderea salariaţilor în populaţia ocupată este mult mai mică decât în celelalte ţări europene (Anexa - Tabel 1).

În condiţiile în care nivelul veniturilor de care dispune majoritatea gospodăriilor este relativ scăzut, în raport cu cel necesar asigurării unui standard de viaţă comparabil cu cel european, cea mai mare parte a veniturilor este utilizată pentru acoperirea nevoilor de bază (alimentaţie4, locuinţă, sănătate, îmbrăcăminte şi încălţăminte, transport la locul de muncă); partea care rămâne pentru acoperirea altor nevoi (educaţie şi odihnă, condiţii mai bune de locuit, etc) este mult mai mică, insuficientă pentru un trai decent în cazul unei mari părţi al gospodăriilor. Astfel, conform statisticii bugetelor de familie, în anul 2007, aproape jumătate din gospodării (46%; 41% din gospodăriile din mediul urban şi 53% din gospodăriile din mediul rural) au apreciat că nu pot face faţă cheltuielilor cu venitul de care dispun, iar 34% şi, respectiv, 19% din gospodării s-au aflat în situaţia de a nu putea să plătească la timp facturile legate de întreţinerea locuinţei şi de consumul de energie electrică. Faptul că multe familii deja au probleme în a-şi acoperi nevoile face ca vulnerabilitatea lor în faţa riscurilor pierderii sau diminuării veniturilor şi scăderii puterii de cumpărare să fie mult mai mare decât în condiţiile unui nivel al veniturilor mult mai înalt. Riscul de degradare a condiţiilor de viaţă, sub un standard acceptabil, este amplificat şi de faptul că nivelul scăzut al veniturilor nu a permis nici realizarea unor economii, care să poată fi utilizate în situaţii de criză (şomaj, pensionare, boală, pierderea susţinătorului).