Arhitectura Bioclimatică

Din studiile contemporane experimentale descrise în capitolele precedente rezultă că, în condiţiile crizei energetice ce se manifestă în lume, arhitectura bioclimatică poate să-şi aducă o importantă contribuţie la economisirea unei părţi a consumului energetic pentru locuinţe sau alte clădiri, fapt ce i-a determinat pe mulţi specialişti să-şi întoarcă privirea asupra principiilor care stau la baza conceperii acestui tip de arhitectură. În arhitectura vernaculară, ea reprezintă o particularitate structurată pe modele în decursul mai multor secole.

Cercetând definiţiile date arhitecturii de-a lungul timpului, dispersate sau sintetizate în studii complexe, se constată că ele nu întotdeauna reflectă un punct de vedere obiectiv şi unitar. De cele mai multe ori definiţiile redau concepţia unei perioade istorice referitoare la artă în general, la arhitectură în particular, exprimând anumite tendinţe artistice; sociale, funcţionale, teoretice etc., cu alte cuvinte sunt subiective. Uneori ele aparţin unor personalităţi din domeniul teoretic sau practic a1 arhitecturii, având valoare metaforică. Se mai poate remarca definirea sau interpretarea noţiunii de arhitectură în mai multe variante de către acelaşi arhitect sau om de cultură, fapt ce dovedeşte, probabil, o anumită preocupare sau dispoziţie spirituală de moment a celui ce a formu- lat-o. Dar după cum sugerează Bruno Zevi în cartea sa "Cum să înţelegem arhitectura", ea poate fi interpretată din mai multe puncte de vedere fără ca acestea să se contrazică: politic, filosofico-religios, ştiinţific, economico-social, materialist, tehnic, fizico-psihologic, formalist, spaţial, adică acelaşi obiect arhitectural poate fi analizat din unul sau din toate aceste puncte de vedere.

Arhitectura bioclimatică s-ar putea încadra, după Zevi, în interpretarea materialistă, potrivit căreia "morfologia arhitectonică poate fi explicată prin condiţiile geografice şi geologice ale locurilor unde s-au ivit monumentele".

Caracterul social-istoric al arhitecturii este subliniat de cei mai iluştri arhitecţi ai veacului nostru, dintre care îi cităm pe Le Corbusier, care scria că "Arhitectura este manifestarea spiritului unei epoci", iar Gropius accentua că arhitectura este "realizarea în substanţă a sociologiei". Unele interpretări teoretice date arhitecturii se referă şi la indisolubila ei legătură cu natura, dintre care cea dată de Leger este următoarea: "Arhitectura nu este o artă ci o funcţie naturală. Ea creşte pe sol asemenea planteIor si animalelor". Le Corbusier clarifică mai mult ca oricare altul această relaţie: "Arhitectra este prima manifestare a omului creându-şi universul său propriu, creându-l după chipul naturii, înscriindu-se în legile naturii, legile care determină natura noastră, universul nostru ".

Arhitectura bioclimatică, construită după considerente de adaptare la condiţiile climatice, cu spirit gospodăresc, poate fi luată şi ea în consideraţie pentru definire, această categorie de clădiri fiind la fel de importantă ca şi monumentele de arhitectură clasică, la care se referă de regulă teoria şi istoria arhitecturii. Mai mult chiar, ţinând seama de faptul că aparţine celei mai răspândite categorii sociale a populaţiei, cea de condiţie materială medie, şi foloseşte covârşitor pentru locuirea de masă, arhitectura bioclimatică include în ea experienţa de veacuri a imaginaţiei şi intuiţiei populare, rezolvând cu mult bun simţ atât necesităţile funcţionale cât şi cele de protecţie, de construcţie şi estetice la nivelul epocii respective. Preocuparea pentru protecţia clădirilor împotriva intemperiilor şi a temperaturilor extreme a fost permanentă şi de un caracter universal.

Dacă vom considera valabilă încă recomandarea lui Vitruviu potrivit căreia arhitectura trebuie să corespundă atributelor de utilitate, soliditate şi frumuseţe şi vom analiza specificitatea arhitecturii bioclimatice sub prisma lor, atunci vom constata că ea se încadrează în aceste limite cu toţi parametrii săi.

Utilitatea şi-a demonstrat-o prin aceea că spaţiile interioare sunt gradat protejate împotriva temperaturilor extreme, a vânturilor dominante, în general a forţelor bioclimatice potrivnice care creează disconfortul. În acelaşi timp, toate încăperile sunt amplasate potrivit legăturilor funcţionale. Atunci când este nevoie de ele, sursele energetice sau radiante sunt captate şi folosite potrivit necesităţilor. A se proteja împotriva anumitor acţiuni meteorologice şi radiaţii solare şi a le capta pentru folosinţă sunt noţiuni care ar putea părea contradictorii; amintim însă că, în arhitectura bioclimatică deşi principiile sunt aceleaşi, intenţiile pot fi opuse, în funcţie de regiunea geoclimatică, iar ca urmare modelele rezultate vor fi diferite, chiar contrarii. În aceasta constă de fapt specificitatea unei astfel de arhitecturi. În unele regiuni foarte călduroase, spaţiile principale sunt orientate spre nord, în schimb în cele reci, spre sud; vântul este captat pentru ventilaţie în regiuni călduroase, în schimb în clima temperată şi rece clădirile sunt protejate împotriva lor. Mai mult chiar, în funcţie de microclimatul local, pot apărea variante chiar în cadrul modelelor consacrate pentru o anumită regiune climatică.