Al-Farabi

I. Viaţa şi activitatea lui al-Farabi

Abu Nasr Muhammad ibn Uzalagh al-Farabi, cunoscut în Evul Mediu sub numele latinizat Abunaser, s-a născut în jurul anului 872, într-o familie de origine turcă din Wasij, Transoxania. Multe detalii despre copilăria şi adolescenţa sa nu se deţin, însă se ştie că tatăl său a fost comandant militar la curtea prinţilor samanizi şi că prima parte a vieţii sale se leagă cu precădere de Damasc. Conform datelor biografilor arabi Ibn Abi Usaybi’ah şi ‘Uyun al-Anba, al-Farabi s-a dedicat cu pasiune studiului filosofiei, citind noaptea, iar ziua lucrînd ca grădinar. Din Damasc pleacă la Bagdad unde studiază mai întîi sub îndrumarea lui Yuhanna ibn Haylan şi apoi a lui Abu Bishr Matta, traducător vestit din limba greacă. Îşi aprofundează studiile şi cunoştinţele de logică, gramatică, filosofie, muzică, matematică şi celelalte ştiinţe ale vremii.

În jurul anului 941, al-Farabi se îndreaptă spre Alep, în Siria, unde se va bucura de protecţia dinastiei sha’ite a hamdanizilor, în special a lui Saif al-Dawlah al-Hamdani (918-967), mare protector al artelor şi al literelor. Aici va îmbrăţişa viaţa de ascet, îmbrăcînd veşmîntul de sufi. De la Alep, al-Farabi va mai face şi alte călătorii, ajungînd şi la Cairo în Egipt. Moare la Damasc în anul 950, în vîrstă de 80 de ani.

Diferite relatări despre viaţa sa îl prezintă ca fiind cunoscător a peste 60 limbi, însă adevărul este greu de determinat. Totuşi,este sigur că el a cunoscut turca, araba şi persana. Nici unul din biografii săi nu menţionează că al-Farabi ar fi cunoscut însă greaca sau siriaca,de aceea unii cercetători se îndoiesc de activitatea sa de traducere din aceste două limbi.

Al-Farabi a fost o personalitate extreme de pătrunzătoare şi sensibilă. Aceasta o dovedeşte în primul rind înclinaţia sa filosofică, şi în al doilea rind – dragostea sa pentru muzică. De la el a rămas un tratat excelent despre muzică,în care pune la temelia muzicii ştiinţele matematice.

Totodată, el continuă strădaniile neoplatonice de reconciliere a filosofiei lui Platon cu cea a lui Aristotel. În concepţia sa, diferenţa dintre aceşti doi filosofi constă nu în conţinutul gîndirii filosofice, ci în metoda lor de lucru: Platon a urmărit metoda analitică, iar Aristotel – metoda sintetică. Platon se bazează îndeosebi pe fizică şi teologie, pe cînd Aristotel porneşte de la fizică şi logică. Ambii însă au greşit în privinţa cunoaşterii fiinţei ca fiinţă. Al-Farabi va încerca să aducă la un numitor comun gîndirea acestor mari filosofi, făcînd referiri special la lucrarea lui Aristotel “Teologia”,pe care o consideră ca fiind autentică. Însă, pornind de la acest tratat, în loc să-l ceconcilieze pe Platon cu Aristotel, îl va reconcilia pe Platon cu Plotin, sarcină mult mai uşoară.

II. Lucrările şi ideile filosofice ale lui al-Farabi

Opera sa voluminoasă a avut o soartă tristă,întrucît din ea nu au mai supravieţuit decît 31 tratate în arabă, şase în ebraică şi două în latină. Un mare număr de tratate reprezintă comentarii asupra operei lui Aristotel: “Organon”, “Fizica”, “Metafizica”, “Etica Nicomahică”, “Meteorologie”; asupra operelor lui Platon – din “Legile” lui Platon face un compendiu pe care îşi întemeiază tratatul “Al-Madinah al-fadilah” – “Cetatea ideală” sau “Cetatea model”; precum şi asupre scrierilor lui Ptolemeu şi Euclid. Încă o lucrare originală a sa este tratatul despre “Enumerarea ştiinţelor”(Ihsa’ al-‘ulum – De scientiis).

În tratatul “Filosofia lui Platon. Părţile ei şi ordinea acestor părţi”, descifrăm cunoştinţele vaste pe care al-Farabi le-a avut asupra canonului scrierilor platonice, dar şi modul în care platonismul a fost înţeles la acea vreme. Lucrarea “Filosofia lui Aristotel” începe prin a prezenta natura fericirii umane şi modul în care cunoaşterea ştiinţifică este necesară vieţii veşnice după care aspiră fiecare fiinţă umană. Filosofia aristotelică este abordată începînd cu logica şi terminînd cu metafizica. În lucrarea “Enumerarea ştiinţelor”, al-Farabi clasifică ştiinţele în mod care este reţinut şi în clasificarea ştiinţelor în scolastică. El face enumerarea tuturor ştiinţelor din vremea sa, apoi le clasifică în opt grupe: lingvistică, matematică, fizică, metafizică, politică, drept şi teologie. Cele opt diviziuni ale logicii corespund Organonului aristotelic din antichitatea tîrzie: Categoriile, Despre interpretare, Analiticele prime, Analiticele secunde, Topica, Respingerile sofistice, Retorica, Poetica.

Alte lucrări importante sunt: “De intellectu et intelecto”, “Despre suflet”, “Despre unitate şi unu”, “Nestematele înţelepciunii”,şi altele.

“Nestematele înţelepciunii” reprezintă o primă încercare de formulare a unei filosofii orientale. Scrisă sub forma unor aforisme, 58 la număr, lucrarea conţine “într-o formă latentă întreaga filosofie”a autorului. Există două lumi: lumea creaturală, adică lumea în care trăim, şi lumea nevăzută, care este împărăţia cerească şi tărîmul ideilor. Lumea nevăzută mai este cunoscută şi ca “lume a poruncii”; Porunca fiind voinţa veşnică în relaţie cu făptura şi perfecţiunea ei. Porunca (amr) este Logosul sau Cuvîntul neoplatonicilor, iar spiritul (ruh) este Psyche. La baya multiciplităţii lumii create se află “unitatea supremă”, Unul,Fiinţa necesară care există prin ea însăşi: “Fiinţa necesară nu are nici formă, nici mod, nici deosebire… este principiul din care decurg toate”.