Dialogurile lui Platon Cratylos

Studiul limbii se reduce aici la cuvânt; la rândul lui cuvântul, pentru un antic, era lipsit de adâncimea istoriei; şi este iarăşi adevărat că, până la urmă, ni se cere în cazul de faţă să părăsim şi cuvântul.

Poate că limba însuşi este, cum îi place lui Platon să spună undeva în dialog, zeul Pan în persoană, pe jumătate raţiune pe jumătate sălbăticiune. De aceea, dacă nu limba întreagă, cuvântul cel puţin reprezintă o înfrângere. Dar este una din cele mai frumoase înfrângeri pe care le încearcă omul.

Nu era de ajuns că prin el însuşi dialogul, cu partea sa centrală plină de etimologii greceşti, se dovedea departe de dialoguri. Majoritatea învăţaţilor ce s-au aplecat asupra lui au înţeles să ne asigure în plus că, de astă dată, Platon trebuie crezut când spune că totul la el este joc şi că, în afara începutului şi sfârşitului, dialogul nu reprezintă altceva decât un exerciţiu, unul plin de fantezie şi de graţie dar şi de oarecare dizgraţie, de ironie la adresa altora dar şi de pierdere de sine ca sub un delir.

Dialogul lui Platon este unul asupra cuvântului. Toată reflexiunea asupra limbii a început, de fapt, de la cuvânt. Cum să fie el părăsit tocmai de către cei care sunt în măsură să-i cunoască mai bine adevărul şi amăgirea? A nu pune problema cuvântului înseamnă a considera vorbirea un simplu ciripit organizat.

Acum, abia putem ajunge la miezul dialogului Cratylos. Dialogul pune la început problema dreptei potriviri a numelor şi o reia la urmă, adâncind-o şi trimiţând-o până la problemele cunoaşterii şi ale dialecticii Ideilor. Dar în inima lui şi pe o întindere ce pare supărătoare nu numai neştiutorului de limbă greacă dar şi câte unui mare ştiutor, ca Wilamowitz-Moellendorff şi alţii, dialogul acesta discută pe larg şi cu o uluitoare fantezie etimologia mai multor cuvinte greceşti.

Poate că, după ce va întârzia asupra dialogului acestuia despre cuvânt, etimologii şi limbă, cititorul îşi spune: nu vor trăi multe din tratatele de lingvistică de astăzi; dar etimologiile lui Platon, oricât de neştiinţifice ar fie ele, şi lecţia lor despre cuvânt şi limbă, s-ar putea să trăiască.

Partea întâi

O admirabil de vie intrare în materie deschide dialogul. În cadrul unei discuţii de idei, se aduce la un moment dat un argument ad personam. În acel moment, tocmai, îşi face apariţia Socrate.

Într-adevăr, Cratylos, care susţine că toate numele sunt fireşti şi potrivite, chiar şi numele oamenilor, îi declară lui Hermogenes, care susţinea dimpotrivă cum că toate numele sunt convenţionale şi puse la întâmplare, că în cazul lui numele de “Hermogenes” nu este cel adevărat. Iar acesta, în momentul când i se dă dreptate, este descumpănit, totuşi, de faptul că e pusă în joc persoana sa, cu numele ei.

La oameni, numele sfârşeşte prin a se împlânta în fiinţa lor. În principiu orice om ar trebui să trăiască omenescul atât de plenar încât numele său propriu să poată deveni nume comun, sau măcar să îngăduie formarea unui verb şi adjectiv (cezaric, rafaelic, goethean).

În momentul de faţă problema este doar a numelui ca atare. Iar prima teză propusă va fi cea mare, care este bine să fie proclamată de la început, chiar dacă nu poate fi încă dovedită:

1) Numele poartă un adevăr cu el. Nu este vorba de orice cuvânt, ci despre cel ce denumeşte. Prin urmare Platon înţelege aici – s-a arătat pe bună dreptate – întâi nume propriu, apoi nume, cuvânt, substantiv şi în fine subiect de predicaţie.

Va fi o întrebare dacă nu orice cuvânt şi parte de cuvânt denumeşte ceva (o conjuncţie ca „şi” denumeşte şi ea ceva, cum o arăta demult Augustin, în De magistro); dar deocamdată, şi în tot dialogul dealtfel, sunt şi în joc doar termenii obişnuiţi, întâi substantive, apoi şi verbe şi adjective.

Pe aceastea Hermogenes le consideră într-atât de arbitrare încât oricine poate da orice nume lucrurilor, şi numele este valabil.

2) Există ceva stabil şi consistent în nume. Faţă de observaţia lui Hermogenes că numele nu pot avea adevăr în ele pentru că sunt instabile, trebuie aşadar dovedit că ele sunt totuşi stabile, într-un fel. Dar în ce fel? O clipă Socrate ar părea că trece, acum, de la nume la lucruri, ca fiind stabile, şi deci la cunoaşterea lor. Dar nu lucrurile de cunoscut invocă el, ci lucrurile ca model, realităţile, dar sânul cărora fac parte şi numele. Realităţile de orice fel – lucruri, stări, procese, nature umane specifice, poate gânduri, în orice caz vorbe – toate acestea n-au oare ele o formă de consistenţă, oricât ar fi de schimbătoare şi trecătoare? Sau are cumva dreptate Protagoras, spunând că ele nu reprezintă nimic ferm, nici măcar provizoriu, ci fiecare lucru este aşa cum i se pare fiecăruia?

Vorbitul şi spusele noastre pot avea, ca acţiuni, un fel propriu de-a fi şi ca atare o anumită consistenţă şi stabilitate; dar şi numele ? Da, spune Socrate. El va invoca din nou „partea” şi va declara: numele este o parte a spusei, ca la primul argument, şi este considerent pentru că spusa întreagă este.

3) Numele are natura stabilă de instrument şi posedă o funcţie critică. Am ajuns aşadar la o teză nouă: cuvântul ca instrument. Poate că ar fi trebuit deosebit mai întâi între acţiuni ce reclamă un instrument şi altele – ca anumite demersuri şi emoţii ale spiritului – care nu au nevoie de instrument ( în cazul că nu clarificăm aşa corpul întreg, sau făptura întreagă ce este în acţiune). Dar în orice caz denumirea, întocmai tăiatului sau ţesutului, cere efectiv un instrument, în greacă un organon, care este numele. Instrumentul în genere este unul anumit, pentru ceva anumit; el are o natură stabilă pentru că bine definită în folosinţa lui. Iar la fel cum acţiunea prin care săvârşim este ceva discriminatoare, în aşa fel încât prin ea deosebim în sânul a ceea ce facem, la fel acţiunea de a numi are ceva “critic” în ea.

4) Numele stau sub o rânduire şi lege. În cazul că vorbirea ar fi un meşteşug ca atâtea altele, totul ar fi simplu: ne-am duce, spre a lua numele potrivite, la făurarul respective, aşa cum se duce ţesătorul să-şi ia suveica de la dulgher, şi apoi, cu meşteşugul nostrum, am începe să rostim. Dar vorbitorul ( Platon foloseşte pentru “cel ce vorbeşte”, spre a fi în consonaţă cu “cel ce ţese”, termenul didaskalikos, cel ce dăscăleşte, instruieşte, informează, comunică, reţinând astfel din vorbire doar caracteristica primă, de informare, nu şi pe cea de discernere; dar este o simplă luare a părţii pentru tot, o sinecdocă) nu deţine propriu-zis un meşteşug.