Retorică

Termenul de retorică (gr. rhetorikê, lat. rhetorica) şi disciplina pe care o desemnează îşi au originea în cultura greacă, fiind vechi de peste două milenii şi jumătate. Această disciplină a devenit un aspect al civilizaţiei occidentale, începând cu lumea romană care a receptat această creaţie greacă, a amplificat-o şi a impus-o ca manifestare în viaţa publică şi în domeniul învăţământului. Retorica a existat şi în vechea cultură chineză şi indiană, dar ea n-a depăşit faza elementară de artă a controversei.

Revenind în contemporaneitate ca obiect de studiu amplu la jumătatea secolului trecut în varianta neoretoricii, s-a observat că azi se face abuz de termenul de retorică şi că stăruie confuzii şi erori în delimitarea obiectului ei. Potrivit opiniei lui Vasile Florescu exprimată în lucrarea Retorica şi neoretorica. Geneză. Evoluţie. Perspective (Bucureşti, Editura Academiei Române, 1973) menţinerea climatului de confuzie se datoreşte stilisticienilor şi unei părţi a criticii occidentale care au acreditat opinia că retorica ar fi ceea ce în epoca modernă se înţelege prin stilistică. Această asimilare fusese făcută încă de poetul şi esteticianul german Novalis în lucrarea Stylistik oder Rhetorik?

De la constituirea retoricii, de-a lungul timpului s-au propus sute de definiţii. În lucrarea amintită Vasile Florescu le grupează în trei tipuri, reductibile la o formulă mai pregnantă care a circulat mai mult în istoria acestei discipline. Marile perioade ale retoricii pot fi chiar delimitate în funcţie de circulaţia acestor definiţii.

I. Prima definiţie a retoricii este aceea de artă ori ştiinţă de a persuada un auditoriu prin discurs sau artă ori ştiinţă a persuasiunii. Această primă definiţie a fost atribuită de Platon lui Gorgias în dialogul cu acelaşi nume şi a circulat de la naşterea disciplinei până la Quintilion (35-95 e.n.) la principalii autori de retorică sau teoreticieni: Isocrate, Platon, Aristotel, Cicero ş.a. Pentru toţi aceştia nucleul noţiunii de retorică îl constituie persuasiunea1, adică darul sau puterea de a convinge pe cineva să creadă sau să facă un anumit lucru. Aristotel spunea că „Retorica este facultatea de a considera, pentru fiecare problemă, ceea ce poate fi propriu a persuada”2. Definirea retoricii ca tehnică a persuasiunii a fost reluată de Chaïm Perelman la mijlocul secolului trecut în lucrările sale prin care a şi reabilitat-o: „Obiectul acestei teorii este studiul tehnicilor discursive care permit să provoace sau să se sporească adeziunea spiritelor la tezele ce sunt propuse asentimentului lor”3.

Acestui tip de definiţii îi pot fi subsumate şi cele pe care le aflăm azi în multe din dicţionarele şi enciclopediile lumii. Astfel, în Petit Robert, vol. II, se precizează în acelaşi spirit al moştenirii antice că retorica este „arta de a vorbi de manieră a convinge un auditoriu”4, iar în Dicţionar de neologisme retorica este definită ca „arta exprimării alese, utilizată în scopul convingerii unui auditoriu; oratorie, elocvenţă”.5

Spunând că în această primă fază a retoricii nucleul ei îl constituie persuasiunea, va trebui să ne referim la această noţiune. În general ea desemnează, aşa cum am arătat mai sus, darul sau puterea de a convinge pe cineva să creadă sau să facă un anumit lucru. În lucrările de retorică se mai afirmă că prin a persuada înţelegem actul de a crea în receptor (auditoriu, ascultător) un asentiment sau univers de credinţe prin mijloace atât afective cât şi raţionale. Asentimentul este acel consimţământ voluntar la cele spuse de agentul persuasiv.

În cartea sa Românii după 1989, Alina Mungiu Pippidi preia o seamă de definiţii ale persuasiunii oferite de autorităţi mondiale în teoria comunicării. Interesante ni se par următoarele două, şi anume că persuasiunea este:

a) un proces de comunicare prin care cel ce vorbeşte (emiţătorul) doreşte să obţină un răspuns voit de el de la ascultător (receptor);

b) tentativa conştientă a unui individ de a schimba atitudinile, credinţele sau comportamentul unui alt individ sau grup de indivizi prin transmiterea unui mesaj.6

Din aceste două definiţii se poate trage concluzia că persuasiunea este un proces modificator de atitudini, de credinţe, păreri sau comportamente. Este ideea susţinută de teoreticianul american Charles U. Larson în cartea sa tradusă şi în româneşte, Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate. Acesta atrage însă atenţia că „persuasiunea se produce numai dacă există cooperare între sursă şi receptor”7, dacă se creează sentimentul de identificare, prin care receptorul simte modalitatea de adresare ca fiind aprobată de „propriul limbaj”. Având în vedere necesitatea cooperării între sursă şi receptor, crearea sentimentului de identificare, Larson a oferit ulterior o definiţie mai completă a persuasiunii susţinând că aceasta „este crearea împreună a unei stări de identificare între sursă şi receptor, ca urmare a utilizării simbolurilor”8. Persuasiunea se produce când are loc identificarea cu lumea pe care agentul persuasiv doreşte ca partenerul s-o agreeze. Teoreticianul amintit evită astfel să privilegieze doar o componentă a lanţului comunicaţional (sursă mesaj-receptor), persuasiunea fiind focalizată pe toate componentele în mod egal: „Ele cooperează pentru a crea un proces persuasiv. Ideea de a crea împreună procesul persuasiv înseamnă că ceea ce se petrece în mintea receptorului este la fel de important ca şi intenţia sursei sau conţinutul mesajului. Dintr-un anumit punct de vedere, orice persuadare presupune autopersuadarea – arareori suntem persuadaţi dacă nu luăm parte efectiv la acest proces”.9

Caracterul argumentativ este astfel prezent de la bun început, întrucât se justifică o teză prin argumente, dar cel persuadat face la fel. Retorica în acest caz nu se distinge de argumentare şi este o disciplină filosofică.

Observând definiţiile menţionate şi de Alina Mungiu Pippidi, ar putea exista bănuiala că persuasiunea e sinonimă cu propaganda. Cele două domenii se delimitează cu dificultate. Propaganda se serveşte, indiscutabil, de tehnicile persuasiunii de masă, dar nu orice persuasiune de masă este neapărat şi propagandă, cum atrăgea atenţia autoarea amintită.