Gândirea

Caracterizare generală a gândirii

Subsistemul cognitiv al omului atinge punctul culminant al complexităţii organizării şi eficienţei sale la nivelul gândirii. În ceea ce priveşte explicarea acestui fenomen atât de complex, în psihologie au existat o multitudine de abordări multe dintre ele opuse şi contradictorii. Fără a mai realiza o trecere în revistă a acestora, se poate remarca recunoaşterea locului central ocupat de gândire în procesul cunoaşterii, a rolului enorm pe care gândirea îl joacă în planul general al activităţii umane.

Gândirea apare astfel ca trăsătura distinctivă cea mai importantă a psihicului uman, definitorie pentru om ca subiect al cunoaşterii logice, raţionale. Această caracteristică extrem de importantă este facilitată de faptul că gândirea produce modificări de substanţă ale informaţiei cu care operează, făcând saltul de la neesenţial la esenţial, de la particular la general, de la concret la abstract, de la exterior/accidental la interior/invariabil.

De asemenea, gândirea antrenează toate celelalte disponibilităţi şi mecanisme psihice în realizarea procesului cunoaşterii (nu doar pe cele de ordin cognitiv, ci şi pe cele afectiv-motivaţionale şi volitiv-reglatorii).

În egală măsură, gândirea nu doar antrenează ci şi orientează, conduce, valorifică maximal toate celelalte procese şi funcţii psihice.

Centralitatea gândirii în procesul cunoaşterii se explică şi prin capacitatea ei de a-şi reintroduce propriile produse (idei, concepţii, teorii) în circuitul informaţional, devenind astfel un declanşator al unor noi procese intelectuale.

Încercând să realizeze o definiţie a gândirii, M. Golu remarca imposibilitatea structurării unei definiţii care să reflecte toate ipostazele şi determinaţiile gândirii. Autorul precizat identifică o serie de coordonate, pornind de la care să poată fi realizată o definiţie de aproximare: coordonata interacţiunii reflectorii subiect-obiect (lumea externă); coordonata informaţional-negentropică; coordonata acţională; coordonata genetică şi coordonata sistemică. Prin raportarea la fiecare dintre aceste coordonate, pot fi desprinse o serie de caracteristici semnificative ale gândirii:

- Gândirea reprezintă una dintre cele mai importante verigi de legătură dintre om şi mediul său extern, ea fiind o formă specifică de reflectare în plan subiectiv intern a acestei lumi şi a propriului Eu.

Pornind de la această caracteristică gândirea ar putea fi definită ca: reflectare subiectivă, în formă ideală, mijlocită a proprietăţilor generale, esenţiale, necesare ale obiectelor şi fenomenelor externe şi a relaţiilor legice dintre acestea.

- Gândirea apare ca o organizare specifică a informaţiei la nivelul creierului uman, bazată pe criterii şi principii logico-gramaticale de ordin sintactic, semantic şi pragmatic şi orientată antientropic.

- Baza constituirii schemelor şi operaţiilor din componenţa gândirii trebuie căutată în acţiunea directă, în plan extern, cu obiectele şi lucrurile date în câmpul senzorial apropiat, acţiune care se interiorizează şi se transformă în acţiune mentală (P.Janet; H.Wallon; J.Piaget; A.N.Leontiev).

- Realizarea gândirii se realizează obiectiv în două planuri: istoric şi ontogenetic. Se poate evidenţia caracterul stadial al apariţiei şi consolidării operaţiilor şi conţinuturilor informaţionale specifice precum şi interacţiunea dintre factorii ereditari şi factorii de mediu.

- Gândirea trebuie considerată drept un sistem (gândirea este o mulţime de elemente, aflate într-o relaţie non-întâmplătoare, mai mult sau mai puţin legică). Atributele gândirii ca sistem sunt: este sistem dinamic evolutiv; sistem semideschis; sistem foarte complex; sistem semideterminist, respectiv semiprobabilist.

Realizând o trecere în revistă a studiilor centrate pe analiza gândirii, M.Zlate remarcă prezenţa a două tipuri de definiţii:

- O definiţie de tip descriptiv-explicativ: Gândirea este procesul psihic de reflectare a însuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor, a relaţiilor dintre acestea, în mod mijlocit, generalizat, abstract şi cu scop, prin intermediul noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor;

- O definiţie de tip operaţional, formulată de psihologia contemporană: Gândirea este un sistem ordonat de operaţii de prelucrare, interpretare şi valorificare a informaţiilor, bazat pe principiile abstractizării, generalizării şi anticipării şi subordonat sarcinii alegerii optime din mulţimea celor iniţial posibile.

Tot o definiţie operaţională poate fi considerată şi cea formulată de A. Cosmovici: Gândirea este o succesiune de operaţii care duc la dezvăluirea unor aspecte importante ale realităţii şi la rezolvarea anumitor probleme.

Cele două tipuri de definiţii pot fi considerate complementare.

Structura psihologică internă a gândirii sau laturile gândirii

Structura gândirii conţine o serie de unităţi de bază ale acesteia care pot fi organizate în două laturi: latura informaţională şi latura operaţională.

1. Latura informaţională

Conţine acele unităţi de bază ale gândirii care au cea mai mare încărcătură informaţională: imaginea, simbolul, conceptul, prototipul, modelele mintale. Toate acestea sunt organizate şi structurate între ele.

Imaginea, ca reprezentare mentală a unui obiect în lipsa lui, reprezintă unitatea primară, primitivă a gândirii. Imaginile au un rol important în primele faze ale formării gândirii, când gândirea este mai degrabă concretă, intuitivă.

Ele intervin mai ales sub forma unor acţiuni imaginate (Cosmovici, 2005). Exemplu: atunci când un cuvânt este bine cunoscut, el nu evocă nici o imagine în conştiinţă. Doar dacă un termen este neclar, se face apel la amintiri concrete. De exemplu o persoană nu ştie ce înseamnă conopidă şi spune: ,,A! îmi amintesc: are frunze ca varza.” Când este vorba de texte literare unde se înfăţişează personaje, întâmplări, peisaje, atunci autorul recurge intenţionat la expresii care să actualizeze imagini, întâmplări, peisaje, sau să sugereze imagini noi.

În ceea ce priveşte imaginile, sprijinul cel mai important al gândirii, începând cu vârsta de 1 an şi 6 luni îl constituie activitatea de vorbire, limbajul. Acesta devine o activitate indisolubil legată de gândirea abstractă care este, în mare măsură, o discuţie imaginată. Desigur, cuvintele sunt un fel de imagini: auditive, kinestezice, vizuale, dar sunt ferm cristalizate şi se succed logic.

Simbolul este mult mai abstract decât imaginea şi are proprietatea de a reprezenta obiectul, evenimentul sau calitatea obiectului. Cel mai simplu simbol este cuvântul.

Conceptele şi noţiunile reprezintă forme generalizate de reflectare a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor şi pot fi considerate drept unităţi cognitive esenţiale ale gândirii, cu un rol important în cunoaşterea umană.