Sărbătoarea ca structură simbolică

Abstract. În această lucrare îmi propun să analizez urmatoarea sintagmă: “În sărbatoare este negată izolarea. Sărbătoarea este forma cea mai deplină a comuniunii. Ea este întotdeauna pentru toți.” O primă întrebare în dezvoltarea tezei este dacă am putea gândi timpul sacru al sărbătorii ca la participarea/celebrarea timpului liturgic și în acelasi timp ca la reactualizarea unui eveniment. O a doua întrebare este strâns legată de această sintagmă. De ce trebuie să fie sărbătoarea celebrată în comuniune și în ce masură trebuie aceasta celebrată.Ciclicitatea timpului sacru al sărbătorii transcende timpul profan învesnicind evenimentul sărbătorii, iar cei care participă la celebrare, participă la vesnicia sărbătorii, reactualizând același eveniment, ca și cum s-ar fi petrecut mereu la fel, independent de timp. Prin urmare, doar prin participare se produce adevarata reactualizare și celebrarea evenimentului respectiv.

Cuvinte cheie: sărbătoare, experiența temporală, Gadamer, Eliade, timpul sacru, particpare autentică și celebrare.

Introducere. Pentru a întelege ideea de sărbătoare, consider că este necesar definirea termenilor și evidențierea relațiilor dintre acești termeni. Mircea Eliade consideră că sărbătoarea este o manifestare a sacrului, a sublimului în lumea profană, cotidiană a oamenilor. În structura sa sunt cuprinse două elemente : elemente spirituale și elemente materiale. Elementul spiritual este legat de latura afectiv-sentimentală, iar elementul material este referitor la latura pragmatică a sărbătorii. Sărbătoarea ca instituție este reprezentată de un ansamblu de norme și valori și presupune un anumit scop în vederea alegerii țelului propus. Membrii comunitații îndeplinesc anumite funcții cu ajutorul unor mijloace simbolice. Gadamer consideră că experiența temporală este celebrarea sărbătorii, iar la Eliade, sărbătoarea este manifestarea sacrului în timpul profan. Din punct de vedere social, sărbătoarea este o manifestare eminalmente colectivă. Membrii comunității ar trebui să participe și să se bucure de sărbătoare. Prin urmare, putem considera că sărbătoarea menține echilibrul și buna dispoziție a comunităților umane, dar și a societații în general.

1.Sărbătoarea ca experiență temporală.

O primă idee pe care o voi supune analizei este celebrarea. Modul de filosofare expus este hermeneutic și analitic. Voi încerca să abordez ideea celebrării atât din punct de vedere al experienței temporale cât și din punct de vedere artistic. În cartea “Adevăr și Metodă” , Gadamer prezintă ideea sărbătorii în două moduri diferite. Primul mod este experiența temporală și cel de-al doilea este legat de raportările istorice la sărbătoare. Experiența temporală a sărbătorii este celebrarea și participarea la sărbătoare. Celebrarea este greu de surprins din experiența temporală comună. Referindu-ne la experiența temporală comună, aceasta apare ca o temporalitate istorică. De-a lungul timpului, sărbătoarea suferă anumite schimbări, la origine, caracterul temporal rezidă din faptul că aceasta trebuie celebrată. Raportările istorice sunt adiționale sărbătorii. Originea sărbătorii este prin faptul de a fi celebrată de-a lungul timpului. Așadar, aceasta își are “ființa” sa doar în devenire și revenire. Dimensiunea timpului și experiența permit înțelegerea revenirii sărbătorii ca la una istorică, deoarece ea se schimbă. Heidegger consideră că “sărbătoarea nu este una și aceeași, ci este mereu alta, iar ființarea care este mereu alta; ea este temporală într-un sens radical deoarece ea își are ființa în devenire” Sărbătoarea este doar în masura în care este sărbătorită, iar aceasta este sărbătorită pentru că reprezintă existența. Cu alte cuvinte sărbătoarea se celebrează cu sine și cu ceilalți (comunitatea) creând relații polivalente(sărbătoare, participare, comunitate).