T2 - Karl Jaspers

Hotărâtor pentru om este modul în care își trăieste eșecul"

Karl Jaspers privește începuturile filosofiei ca pe un proces subiectiv și personal de gândire, o evoluție interioară care este specifică fiecărui individ - “izvorul de unde țâsnește în mod constant impulsul de a filosofa” .

În sprijinul acestei perspective autorul face o diferențtă clară între originea filosofiei și începuturile filosofiei, nu se dezbate aici caracterul istoric al acesteia. Istoric, începutul filosofiei reprezintă un ansamblu de gânduri și concepții ale generațiilor trecute. Originea filosofiei este însă specifică fiecărui individ care manifestă un impuls pentru filosofare. Așadar este aici vorba de o filosofie văzută ca experientă personală, nu ca un început cronologic.

Jaspers identifică mai multe căi prin care caracterul original poate să apară. Prima dintre acestea este uimirea, acel un impuls initial prin intermediul căruia apare dorința de a elucida misterele. Uimirea este o formă de manifestare a curiozității native și naive și se manifestă ca o sete de a căuta și de a gasi un răspuns satisfacător. Îndoiala este o altă formă originală a dorinței de filosofare. Negând, punând la îndoială cunostințele pe care deja le-am acumulat reușim să obținem claritate. În final, filosofia pornește din cutremurare, din nesigurantă și din hazardul personal care ne determină la schimbare.

Argumentația este susținută prin prezentarea exemplului lui Platon, care afirma că uimirea este izvorul filosofiei . Privitul cerului a fost sursa întrebarilor despre univers și a aparut astfel nevoia de a studia universul. Aristotel însă propune o viziune diferita. El spune că omul a fost preocupat în primul rând de nevoi cotidiene . Din aceste exemple se dezvăluie rolul uimirii (mirarii) care devine apoi motivarea pentru demersurile de dobândire a cunoașterii cu privire la lucrurile necunoscute, care depășesc nivelul cotidianului. Scopul filozofiei este sintetizat prin “Vreau să cunosc tocmai de dragul cunoașterii”1 și nu „în vederea unui folos oarecare ". Uimirea este cea care ne îndeamnă spre acest fel de cunoaștere și acest scop odată realizat dobândim și satisfacția necesară progresului.

Pe masură ce cunoașterea avansează dobândim și îndoiala cu privire la cunoștințele acumulate. Aceasta apare din nevoia de certitudine. Practic, cunoștințele sunt supuse unei analize critice și acestea intră în sfera îndoielilor și incertitudinilor. Îndoiala “metodică” devine al doilea moment al “mișcării” de constituire a originii filosofiei. Percepția nu poate oferi răspunsuri sigure. Intelectul uman este pus el însuși la îndoială deoarece acesta respinge contradicțiile, "afirmații care se ridică împotriva altor afirmații"1. Prin intermediul filosofiei găsim puterea de a ne îndoii de absolut orice cunoaștem. Astfel, scepticismul devine instrumentul prin care obținem certitudinea absoluta. “Gândesc, deci exist”, bine-cunoscuta afirmație a lui Descartes , devine certitudinea care nu poate fi supusa îndoielii. Astfel, chiar dacă cunoașterea este greșita, exist în mod cert în această cunoaștere. Astfel, Karl Jaspers subliniază că nu există cunoaștere autentică în lipsa îndoielii.