Analiza Strategiei de Țintire Directă a Inflației în Unele Țări din Europa Centrală și de Est

Capitolul 1. Strategia de ţintire directă a inflaţiei

Inflaţia este un lucru rău, care afectează economia atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Pe termen scurt, erodează puterea de cumpărare a monedei şi prin aceasta îî afectează în mod deosebit pe cei mai vulnerabili cetăţeni (pensionarii, bursierii, cei cu venituri fixe). Pe termen lung, inflaţia descurajează investiţiile şi inhibă creşterea economică.

După аnii ’80, multe bănci centrаle s-au orientat de la evoluţia agregatelor monetare spre ţintirea inflaţiei, situaţie în care au fost eliminate obiectivele intermediare de politică monetară. Аstfel, în anii ’90, preocuparea crescândă pentru аsigurarea stabilităţii preţurilor ca premisă a unei creşteri economice pe termen lung s-a concretizat în adoptarea de către băncile centrale din numeroase ţări a unei noi strategii de politică monetară: ţintirea directă a inflaţiei.

Ţintirea directă a inflaţiei reprezintă o strategie de politică monetară caracterizată prin adoptarea publică a unei ţinte cantitative de inflaţie pentru unul sau mai multe orizonturi de timp şi asumarea explicită a stabilităţii preţurilor ca obiectiv primordial al politicii monetare.

Strategia de ţintire directă a inflaţiei prezintă următoarele caracteristici:

• Asumarea asigurării stabilităţii preţurilor ca obiectiv unic sau prioritar al politicii monetare, fie pe cale constituţională, fie prin angajamentul public al autorităţii monetare. Asigurarea stabilităţii preţurilor semnifică atingerea unui nivel scăzut şi stabil a ratei inflaţiei.

• Cuantificarea obiectivului politicii monetare drept o rată a inflaţiei ce urmează a fi atinsă într-un interval. Ţintirea de inflaţie poate fi stabilită de guvern şi delegată băncii centrale, stabilită în comun sau precizată independent de către autoritatea monetară.

• Independenţa băncii centrale în utilizarea instrumentelor de politică monetară pentru atingerea ratei ţintite a inflaţiei, ducând la o reducere a rolului ţintelor intermediare.

• Transparenţa strategiei de politică monetară prin comunicarea către public a obiectivelor şi deciziilor de politică monetară.

• Creşterea răspunderii Băncii Centrale pentru atingerea ţintei de inflaţie şi asumarea eşecurilor în atingerea ţintelor stabilite.

Pentru a putea pune în practică strategia de ţintire directă a inflaţiei trebuie îndeplinite anumite condiţii care se împart în două categorii, şi anume:

1. Cerinţe instituţionale:

• prioritatea absolută a obiectivului de inflaţie;

• independenţa băncii centrale în conducerea politicii monetare;

• armonizarea politicii monetare cu politica fiscală;

• un sistem financiar bine dezvoltat;

• un curs de schimb flexibil;

• transparenţa politicii monetare.

2. Cerinţe tehnice:

• alegerea unui indice de preţuri adecvat (reprezentativ pentru puterea de cumpărare a banilor şi uşor de înţeles de către public);

• stabilirea explicită a unei ţinte cantitative, a intervalului de fluctuaţie acceptat şi a orizontului de timp în care se va urmări atingerea obiectivului;

• construirea de către banca centrală a unui model performant de prognoză a inflaţiei.

Avantajele majore pe care le conferă strategia de ţintire directă a inflaţiei sunt în principal următoarele:

• Permite concentrarea politicii monetare asupra obiectivului său fundamental, cel de asigurare şi menţinere a stabilităţii preţurilor, fără utilizarea unei alte variabile economice ca obiectiv intermediar;

• Asigură limitarea inconsistenţei temporale prin creşterea responsabilităţii băncii central faţă de îndeplinirea obiectivului fundamental. Dat fiind decalajul inerent transmiterii impactului acţiunii de politică monetară asupra inflaţiei, banca centrală se concentrează asupra atingerii ţintei de inflaţie pe un anumit orizont viitor de timp (18-24 luni); astfel politica monetară are o orientare anticipativă. deciziile de politică monetară având ca principal reper prognoza evoluţiilor macroeconomice pe termen mediu;

• Este un regim transparent şi flexibil – prezervând capacitatea politicii monetare de a răspunde la şocurile neprevăzute din economie –, operaţional chiar în condiţiile instabilităţii relaţiei agregate monetare-inflaţie;

• Asigură realizarea dezinflaţiei cu minimizarea relativă a costurilor, având efect mai direct asupra anticipaţiilor privind inflaţia, inclusiv datorită angajamentului băncii centrale faţă de ţinta de inflaţie, care e mai bine înţeles de public;