Fiscalitatea și relațiile societății cu sistemul bugetar

Cap. I. ’’ Fiscalitatea si relatiile firmei cu sistemul bugetar’’

Într-o economie de piaţă, fiscalitatea îmbracă un dublu aspect pentru agentul economic. Pe de o parte, ea se concretizează în prelevări obligatorii către stat, cu influenţă asupra trezoreriei întreprinderii. Pe de altă parte, întreprinderea poate folosi şi în interesul ei principiile şi metodele fiscale.

Fiscalitatea se delimitează ca un sistem de percepere şi încasare a impozitelor şi taxelor, precum şi ca un ansamblu coerent de surse de drept care reglementează impunerea contribuabililor şi fundamentează juridic impozitele şi taxele.

Sistemul fiscal este structurat pe trei componente interdependente: impozitele şi taxele ca venituri ale statului, mecanismul fiscal şi aparatul fiscal.

Între contabilitate şi fiscalitate există o relaţie complexă deoarece contabilitatea reprezintă o sursă privilegiată de informaţii pentru organele fiscale, majoritatea obligaţiilor fiscale fiind stabilite pe baza datelor din contabilitate.

În ultimii ani s-a remarcat o anumită accentuare a rolului impozitelor pe plan economic şi social. Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice.

1.1. IMPOZITELE ŞI ROLUL LOR ÎN ŢĂRILE CU ECONOMIE DE PIAŢĂ

Pentru a-şi îndeplini rolul şi funcţiile sale, statul trebuie să mobilizeze resurse şi să facă cheltuieli băneşti, procedând la repartiţia sarcinilor publice între membrii societăţii, persoane fizice sau juridice. Instrumentul financiar şi juridic prin care se înfăptuieşte această repartiţie îl constituie obligaţia fiscală sub forma impozitelor, taxelor şi altor sarcini fiscale specifice fiecărei ţări şi fiecărei etape istorice în parte. Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice, la dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor sale. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie din partea statului.

Fiscalitatea se delimitează ca un sistem de percepere şi încasare a impozitelor şi taxelor, precum şi ca un ansamblu coerent de surse de drept care reglementează impunerea contribuabililor şi fundamentează juridic impozitele şi taxele. În acest sens prezintă interes definiţia privind fiscalitatea, aşa cum este formulată în dicţionarul LAROUSSE: “Fiscalitatea reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor, a reglementărilor de natură fiscală, precum şi a aparatului fiscal ce vin să influenţeze direct sau indirect activitatea unui agent economic devenit contribuabil”.

Aria de cuprindere a întregii activităţi fiscale este dată de sistemul fiscal, definit ca “totalitatea impozitelor şi a altor venituri pe care statul, prin organele sale specializate, le percepe în baza surselor legislative în urma cărora ia naştere creanţa fiscală a statului asupra contribuabililor”.

Din punct de vedere structural, gruparea impozitelor şi a taxelor s-a făcut potrivit clasificaţiei bugetare a veniturilor, ceea ce corespunde şi ordinii în care acestea au fost aşezate în bugetul de stat şi în bugetele locale. Astfel, impozitele împărţite în impozite directe şi indirecte sunt componente ale veniturilor fiscale şi implicit ale veniturilor curente. În categoria impozitelor directe sunt cuprinse următoarele venituri bugetare mai importante: impozitul pe profit, impozitul pe salarii, impozitul pe clădiri, impozitul pe terenurile agricole ale populaţiei, taxa asupra mijloacelor de transport, taxa de timbru, taxa pentru folosirea terenurilor în alte scopuri decât pentru producţia vegetală, agricolă sau silvică etc. Dintre impozitele indirecte se pot enumera, ca fiind mai importante, următoarele: taxa pe valoare adăugată, accizele, taxele vamale, impozitul pe spectacole etc.

Cu privire la această ultimă caracteristică a impozitelor şi taxelor, se poate afirma că potrivit experienţei din ultimii ani impozitele directă şi cele indirecte deţin ponderea cea mai mare (peste 90%) în totalul veniturilor bugetare.

Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece aceasta constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice.

La introducerea unui impozit, se cere ca acesta să aibă un randament fiscal ridicat, să fie stabil şi elastic. Un impozit este considerat stabil atunci când randamentul rămâne constant de-a lungul ciclului economic. Deci, randamentul unui impozit nu trebuie să sporească odată cu creşterea volumului producţiei şi a veniturilor în perioadele favorabile ale ciclului economic. Astfel, dacă se înregistrează o creştere a cheltuielilor bugetare, este necesar ca impozitul să poată fi majorat corespunzător şi invers. In practica fiscală rezultă că elasticitatea, de regulă, acţionează în sensul majorării impozitului.

În ultimii ani, s-a remarcat o anumită accentuare a rolului impozitelor pe plan economic, concretizată în încercările statului de a folosi impozitele ca un mijloc de intervenţie în activitatea economică. În funcţie de intenţia legiuitorului, impozitele se pot manifesta ca un instrument de stimulare sau de frânare a unei activităţi, de creştere sau de reducere a producţiei sau a consumului unui anumit produs, de impulsionare sau de îngrădire a comerţului exterior.

Pe plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul că prin intermediul lor statul procedează la redistribuirea unei părţi importante din PIB între clase şi pături sociale, între persoanele fizice şi cele juridice. Astfel, prin intermediul impozitelor şi taxelor, statul preia la buget între trei şi patru zecimi şi chiar mai mult din PIB în ţările dezvoltate, în timp ce în ţările în curs de dezvoltare preia între două şi trei zecimi.