Fondul Monetar Internațional

Fondul Monetar Internațional (FMI) este o organizație alcătuită din 189 țări care lucrează pentru promovarea cooperării monetare globale, securizarea stabilității financiare, facilitarea comerțului internațional, încurajarea ocupării forței de muncă și creșterea economică durabilă, și în cele din urmă reducerea sărăciei în întreaga lume.

Scurt istoric al FMI

Fondul Monetar Internațional a fost fondat ca parte integrantă a sistemului Bretton-Woods, fiind instituția responsabilă cu asigurarea condițiilor monetare și financiare propice unui sistem stabil de schimburi comerciale. El reprezintă primul sistem monetar internațional din istoria relațiilor internaționale și vizează un ansamblu de principii și reglementări coerente, asumat de statele semnatare, privind politicile ratei de schimb și al cooperării monetare multilaterale (Drăgoescu, 2000, p. 21).

Întemeiat oficial în 1944 prin Articolele Acordului de la Bretton-Woods, sistemul a avut drept inițiatori Statele Unite ale Americii și Marea Britanie, cărora li s-au alăturat majoritatea aliaților din cel de-al Doilea Război Mondial. În timp ce Acordurile reprezintă punctul de plecare oficial al instituțiilor Bretton-Woods, planificarea lor a început, de fapt, la începutul anilor 1940. În acest proces de durată au fost implicate două personalități marcante, John Maynard Keynes, de partea britanică, și Harry Dexter White, de partea americană. Idealul lor călăuzitor a fost construirea unui sistem care să împiedice reapariția unor recesiuni economice de proporții, precum și izbucnirea unui nou război mondial. Din punct de vedere politic, planurile prevedeau asigurarea păcii mondiale printr-o instituție globală care să fie o versiune îmbunătățită a Ligii Națiunilor. Din punct de vedere economic, pacea și prosperitatea urmau să fie sprijinite de comerțul liber între națiuni. Astfel, pilonul economic principal al noii ordini ar fi fost reprezentat de Organizația Internațională a Comerțului (ITO).

Datorită diferenței semnificative dintre poziția internațională (politică și economică) a Marii Britanii și a SUA, la acea oră, cele două planuri inițiale au evidențiat câteva puncte de dezacord. Keynes era preocupat în principal de asigurarea izolării economiilor naționale în cazul importului de tendințe deflaționiste și de furnizarea de lichidități internaționale pentru țările cu deficit, pe când White era interesat de convertibilitatea și stabilitatea cursurilor și de eliminarea acordurilor bilaterale restrictive în privința comerțului liber. Totuși, similitudinile au fost mult mai importante. Ambii economiști au crezut ferm în importanța unei ordini mondiale organizate conform principiului “comerțului liber”, pentru asigurarea păcii și prosperității internaționale. Pe plan național, ocuparea totală a forței de muncă și un puternic stat al bunăstării urma sa sprijine astfel de țeluri. Controlul capitalului, control direcționat împotriva mișcărilor speculative și ratele stabile de schimb au fost percepute drept mijloacele necesare comerțului și prin urmare, supuse cerințelor acestuia (Ruggie, 1982).

Acordurile fondatoare au păstrat spiritul acestei viziuni, deși în negocierile politice dintre cele două părți s-au pierdut mai multe elemente importante (Gardner, 1969, capitolul VII). Propunerile americane au avut câștig de cauză ținând cont de circumstanțele economice și politice care făceau din SUA, la acea oră, cea mai importantă putere și cel mai important creditor al lumii, deținând 75% din rezervele monetare mondiale. (Drăgoescu, 2000, p. 20)

Scopurile declarate ale noii organizații, Fondul Monetar Internațional, așa cum au rezultat la finalul negocierilor, erau:

1. promovarea cooperării monetare internaționale;

2. facilitarea expansiunii și a creșterii echilibrate a comerțului internațional și contribuirea, prin acestea, la promovarea și menținerea unor nivele înalte de ocupare și de venituri reale și la dezvoltarea resurselor productive ale tuturor membrilor ca obiective primordiale ale politicii economice”;

3. promovarea stabilității ratei de schimb, a unor mecanisme disciplinate de schimb și evitarea deprecierii schimbului prin competiție;

4. contribuirea la stabilirea unui sistem multilateral de plăți și la eliminarea restricțiilor de schimb extern care împiedică dezvoltarea comerțului mondial;

5. punerea la dispoziție de resurse, pe termen scurt, pentru a asista membrii în corectarea balanțelor de plăți, “fără a recurge la măsuri destructive pentru prosperitatea națională și internațională”.

6. diminuarea duratei și nivelului dezechilibrului din balanța de plăți externă a membrilor săi.

Câteva principii fundamentale stăteau astfel la baza sistemului monetar internațional inaugurat la Bretton Woods: cooperarea monetară internațională, universalitatea sistemului - orice stat care recunoaște prevederile statutului FMI poate adera la această organizație și, implicit, poate deveni membru al sistemului monetar internațional, fixitatea parității și cursurilor valutare, convertibilitatea reciprocă a monedelor prin desființarea restricțiilor asupra plăților curente, în vederea multilateralizării plăților, convertibilitatea în aur a dolarului, la care se raportează celelalte monede și asigurarea unor rezerve de mijloace de plată internaționale în concordanță cu nevoile de echilibrare a balanței de plăți externe ale țărilor membre (pentru evitarea unor dezechilibre pe termen scurt) (Bruon, 1990, cap. 1, Lenain, 1993, p.50, Drăgoescu, 2000, p. 22-23).

Resursele FMI, esențiale pentru îndeplinirea sarcinilor enumerate, erau formate pe baza contribuțiilor (cotelor) membrilor săi. Fiecare țară plătea o cotă în aur și valută națională, proporțională cu mărimea economiei sale. Pe lângă furnizarea de fonduri, cotele au fost esențiale în determinarea puterii de vot a membrilor. Fiecărui membru i s-a alocat un număr de bază de 250 voturi, plus câte un vot pentru fiecare echivalent a 100.000 dolari SUA din cota sa.

La momentul terminării reconstrucției Europei, când toate țările au declarat totala convertibilitate (1958), a apărut un sistem comun de rate de schimb fixe, cu valute a căror valoare era fixată în raport cu dolarul, la rândul lui raportat la etalonul aur. Mai rigid decât fusese plănuit, sistemul monetar postbelic a avut o viață scurtă. Mecanismul prin care monedele statelor membre ale FMI primeau o echivalare fixă în dolari, iar dolarul era raportat la o cantitate fixă de aur a fost, o perioadă, în avantajul SUA. Dolarul reprezentând principala valută forte, SUA nu mai trebuiau să fie preocupate, în politica lor economică, de echilibrarea balanței de plăți externe, întrucât însuși sistemul monetar presupunea existența unei cantități mari de dolari în afara SUA, cu alte cuvinte, o balanță de plăți deficitară.