Politici Fiscale de Stimulare a Creșterii Economice și Eficiența Lor

Cap. I Implicarea politicilor fiscale în susținerea creșterii economice

În literatura de specialitate, politica fiscală, în sens larg, se constituie în cadrul activității autorității publice de percepere și utilizare a resurselor necesare satisfacerii consumului public și furnizării de servicii și bunuri publice. O asemenea activitate declanșează un proces de redistribuire, în măsura în care resursele prelevate de către stat sunt dirijate unor noi destinatari, care le utilizează, conform dorinței lor, diferită de aceea a posesorilor inițiali.

1.1 Conceptul de politică fiscală

În viziunea prof.univ. Manolescu Gheorghe, prin ”politică fiscală” se stabilesc volumul și proveniența resurselor de alimentare a fondurilor publice, metodele de prelevare care urmează a fi utilizate, obiectivele urmărite, precum și mijloacele de realizare a acestora. Politica fiscală poate viza atingerea unor scopuri diferite, fie de natură pur fiscală, fie de natură publică, militară, socială, culturală, etc. . De aceea, ea reprezintă o parte componentă a acțiunilor economice generale ale statului. Între politica economică și cea fiscală sunt relații strânse, de interdependență, în sensul că politica fiscală se implică în rezolvarea cerințelor economiei prin acțiunea de intervenție a statului în procesele economice cu ajutorul instrumentelor de care dispune.

Politica fiscală se interferează puternic cu politicile sectoriale (industrie, agricultură, comerț etc.), cu politicile financiare, monetare, sociale, precum și cu strategiile legislativ-instituționale. Întrucât prevederile de resurse bănești de la persoane fizice sau juridice la fondurile publice conduc la diminuarea patrimoniului plătitorilor, aceste sume trebuie stabilite de autoritățile publice competente, trebuind să capete o formă juridică adecvată opozabilă tuturor membrilor societății. Întocmirea, aprobarea și executarea bugetului, metodele și responsabilitățile în gestionarea banului public, precum și raporturile dintre unitățile publice și cele particulare se reglementează cu ajutorul actelor juridice.

Prin intermediul politicii fiscale se poate acționa astfel încât să se protejeze sau încurajeze anumite ramuri economice, în acest fel intervenționismul fiscal vizează obiective diferite cum sunt: incitarea agenților economici la efectuarea de investiții în anumite domenii; creșterea calității și competitivității produselor; stimularea exportului; încurajarea micilor producători; protejarea mediului înconjurător; limitarea scoaterii de terenuri din circuitul agricol; stimularea agriculturii și a subramurilor acesteia etc..

Există totodată, raporturi de intercorelare între politica fiscală și domeniul politic. Partidele politice aflate la putere își pun amprenta orientărilor lor politice asupra politicii fiscale, prin includerea în programele lor de guvernare a coordonatelor cu caracter fiscal.

Legătura politicii fiscale cu cea socială derivă din faptul că unele dintre obiectivele cu caracter social se realizează prin măsuri de ordin fiscal, cum sunt exonerări și reduceri de impozite și taxe, aplicarea unor deduceri la materia impozabilă; facilități fiscale acordate în funcție de starea civilă a contribuabilului, la numărul de copii sau de persoane aflate în întreținere etc.. De asemenea, prin modul de impozitare a veniturilor persoanelor fizice se urmărește realizarea echității verticale (pe seama progresivității impunerii), precum și a celei orizontale, care presupune ca la venituri egale să se perceapă impozite egale, desigur cu anumite corective vizând unele domenii de interes național.

Politica fiscală, ca parte integrantă a politicii financiare, nu poate fi abordată decât în strânsă legătură cu cea alocativă, privind cheltuielile publice. La rândul său, politica fiscal-bugetară trebuie corelată cu politica monetară și cu celelalte componente ale politicii economice și sociale, precum și cu cele de protecție a mediului, apărare națională etc..

1.2 Obiectivele politicii fiscale

În opinia prof.univ. Zugravu Bogdan, „obiectivele politicii fiscal-bugetare” sunt subordonate îndeplinirii funcțiilor asumate de către autoritățile statale într-o perioadă sau alta de dezvoltare a societății, și sunt integrate organic în obiectivele generale ale politicii guvernului, atât în plan economic, cât și în plan social. În acest context, se pot distinge ca obiective ale politicii fiscal-bugetare stabilizarea și relansarea economiei, restructurarea și modernizarea economiei naționale, maximizarea ofertei de utilități publice, creșterea echității în distribuirea veniturilor, creșterea nivelului de cultură și civilizație a membrilor societății etc.

În viziunea prof.univ. Manolescu Gheorghe, „obiectivele politicii fiscal-bugetare” sunt strâns corelate cu funcțiile politicii și efectele acestora asupra economiei naționale, precum și cu rezultatele obtenabile prin folosirea impozitelor, împrumuturilor de stat, cheltuielilor bugetare, ca instrumente de intervenție ale autorităților publice.

Astfel, prof.univ. Manolescu Gheorghe îi citează pe Richard și Peggy Musgrave care afirmau că atât impozitele, cât și cheltuielile publice influențează economia pe multiple căi, urmărind realizarea unor obiective diferite. Corespunzător opiniei lor, politica fiscal-bugetară îndeplinește trei funcții:

- funcția de alocare, prin care serviciile cu caracter social sunt distribuite prin intermediul autorităților publice care asigură astfel satisfacerea unor nevoi sociale: cultură, învățământ, justiție, apărare națională, ordine publică, etc.;

- funcția de distribuire realizată prin impozite și cheltuieli publice devine necesară în măsura în care distribuirea veniturilor și averii între persoanele fizice și juridice influențată de modul de repartizare a factorilor de producție și a formelor de proprietate nu este în concordanță cu necesitățile și justiția socială.

- funcția de stabilizare, politica fiscală urmărește atingerea unui grad înalt de ocupare a forței de muncă, stabilitatea prețurilor, o situație solidă a balanței de plăți externe, precum și o rată a creșterii economice.