Uniunea Europeană - origine, evoluții, perspective

CAPITOLUL I

IDEILE PRIVIND EUROPA

Cuvântul “Europa” este considerat a fi provenit din mitologia greacă: Europa era o prinţesă feniciană (fata regelui Agenor din Fenicia şi a soţiei acestuia Telephassa) pe care Zeus a sedus-o deghizându-se într-un taur alb. Acesta a răpit-o din patria sa (situată pe locul Libanului de astăzi), şi a dus-o în Creta unde ulterior aceasta s-a căsătorit cu regele Cretei, Asterion. Însă folosirea termenului “european” cu referire la un teritoriu specific sau la locuitorii acestuia nu a fost clar însă a început să capete sens în momentul în care grecii au început să se stabilească în insulele ionice şi în ţinuturile persane.

Imperiul Roman, a cărui apogeu a fost atins în perioada 200 î.Hr.- 400 d.Hr, a reuşit pentru prima oară unirea a unei mari părţi din Europa sub guvernare comună însă acest imperiu cuprindea şi părţi din Orientul Mijlociu aşadar nu era în exclusivitate European.

Evul Mediu timpuriu este considerat a fi punctul în care a luat naştere Europa (500-1050), odată cu apariţia unei civilizaţii comune bazate pe creştinism, cu Roma în calitate de capitală spirituală şi latina ca limbă a educaţiei.

Termenul “european” a fost utilizat mai intens începând cu anul 800, când Charlemagne a fost încoronat ca Sfântul Împărat Roman de către Papă, fiind considerat “părintele Europei”.

Primii adepţi ai unităţii erau convinşi că o Europă Creştină Unită era esenţială pentru renaşterea Imperiului Roman şi pentru a face faţă cuceririlor otomane. Astfel, în 1306, avocatul şi diplomatul francez Pierre Dubois , pe fondul extinderii răyboaielor în europa, a sugerat formare unei “republici creştine” confederale, condusă de o adunare parlamentară a prinţilor care să vegheze la asigurarea păcii prin aplicarea principiilor creştine.

Perioada Renaşterii (1350 -1550) a însemnat apariţia unor idei bazate pe individualism şi republicanism şi o depărtare a loialităţii dinspre Biserică. Totuşi ideea unităţii regionale nu exista în mentalitatea generală ci doar a unor idealişti precum regele Geroge al Boemiei şi ambasadorul acestuia Antoine Marini, care au propus înfiinţarea unei confederaţii europene pentru combaterea atacurilor otomane. Această confederaţie presupunea formarea unei adunări care să se întâlească regulat, un colegiu de membri permanenţi, un consiliu al regilor şi prinţilo şi o curte pentru judecarea disputelor.

Divizarea accentuată a Bisericii la sfârşitul secolului al XVI-lea a determinat abandonarea ideii de Europe creştine unite, fapt subliniat prin eleborarea “Marelui Proiect” de către ducele Sully care propunea o reconsiderare a orientărilor administrative din Europa pentru echilibrarea puterii şi crearea unui Senat European cu 66 membri aleşi pe 3 ani.

În epoca modernă, prima încercare de unificare prin forţă a fost întreprinsă de Napoleon care a reunit sub conducerea sa directă teritoriile Franţei, Belgiei, Olandei, Luxemburgului şi o parte a Italiei şi Germaniei de astăzi. El dorea realizarea unei asocieri la nivel European, cu un corp legislativ comun, o curte de apel comună, o monedă unică şi un sistem uniform de unităţi de măsură.

Europa secolului XIX a fost dominată de naţionalism, care a dus la o rivalitate între statele europene pentru dobândirea de colonii. Conceptul unor State Unite ale Europei a fost de Victor Hugo , care, în 1848 a declarat în cadrul Congresului de Pace de la Paris ca statele europene “se vor contropi într-o unitate mai strânsă şi vor forma fraternitatea Europei….Vor putea fi vazute două grupuri uriaşe, Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei, întinzându-şi mâinile una spre cealaltă peste ocean.” Tocmai acest naţionalism a fost acela care a condus la izbucnirea Primului Război Mondial în 1914. Au existat tot mai mulţi filosofi şi lideri politici care au militat pentru renunţarea la naţionalism şi promovarea unei culturi mai mari pentru a înlătura conflictele. Printre aceştia se numără Penn, Saint-Simon , care însă s-au lovit de indiferenţa publicului.

Unul dintre cei mai cunoscuţi intelectuali în domeniul unităţii europene a fost contele Richard Coudenhove-Kalergi , care a propus o Uniune Pan-Europeană. Pe de altă parte, Aristide Briand a susţinut ideea creării unei confederaţii europene, acţionând în interiorul Ligii Naţiunilor prin distribuirea unui memorandum tuturor guvernanţilor prin care îşi expunea ideile în anul 1930. El a făcut referiri la termeni ca”Piaţă Comună” şi “Uniunea Europeană”.

După Cel de-al Doilea Război Mondial, în 1945, a avut loc scindarea Europei, astfel încât aceasta a căpătat identităţi multiple: vestul capitalist, estul socialist, centrul industrial, sudul mediteranean şi nordul scandinav. Cu toate că în perioada 1990-1991 a avut loc sfârşitul războiului rece, care a pus capăt divizării Europei care a fost reprezentată prin Zidul Berlinului şi Cortina de Fier , iar diferenţele dintre vest şi est s-au estompat, Europa a început să fie privită ca un întreg.