Agricultura

Agricultura, principalul sistem de asigurare a hranei populaţiei, este considerată o activitate primară şi include ansamblul operaţiilor de valorificare a mediului natural, făcute cu scopul obţinerii de produse vegetale şi animale, destinate consumului.

Agricultura reprezintă unul din procesele de producţie cele mai vechi, o ocupaţie tradiţională fundamentală, aflată la originea civilizaţiei umane. Vânătoarea şi culesul erau principalele mijloace de existenţă pentru om, încă cu 13.000 de ani, în mezolitic. Mai târziu, în neolitic, începe procesul de despădurire şi de punere în valoare a terenurilor defrişate pentru cultura speciilor vegetale, care vor substitui în alimentaţie, vânătoarea şi culesul.

Începuturile agriculturii diferă pe suprafaţa Globului, în raport de epoca de apariţie a tehnicilor de utilizare a solului. Cele mai vechi forme de agricultură practicate cu cca. 10.500 de ani în urmă, în Orientul Apropiat şi Turcia, sunt semănăturile speciilor sălbatice de grâu, orz, linte, mazăre şi măslin, premergătoarele viitoarelor produse agricole. După încă jumătate de mileniu, aici vor fi domesticite, pentru prima dată, caprinele şi ovinele. Mai târziu, peste un mileniu în China, se vor pune, prin metode autohtone, bazele culturii orezului şi meiului. De cca. 5.500 de ani sunt cunoscute cultura porumbului în Mexic şi a cartofului, în America de Sud, iar de cca. 4.500 de ani, cultura florii soarelui, în America de Nord.

Extinderea spaţială a agriculturii s-a produs mai rapid în Europa şi Asia, în comparaţie cu America şi Africa. Deşerturile şi regiunile aride au format bariere climatice în calea expansiunii agriculturii din America şi Africa. Cultura plantelor din Orientul Apropiat s-a extins în sens latitudinal, urmărind zonele favorabile, caracterizate prin condiţii climatice asemănătoare locurilor de origine. Forma cea mai primitivă a exploatării solului, a fost agricultura itinerantă de subzistenţă, cu caracter extensiv, bazată pe cules sau nomadism, întâlnită şi în prezent, într-o serie de regiuni din lume, ca: Africa Centrală, Indochina, cordiliera Americii Centrale, Munţii Anzi, bazinul fluviului Amazon. Fără a fi asociată, în general, cu creşterea animalelor, agricultura itinerantă, are ca trăsătură principală, mobilitatea câmpurilor cultivate prin tehnici primitive, care din lipsa îngrăşămintelor, sunt abandonate, după 2-3 ani, pe măsura reducerii fertilităţii solului. Următoarele recolte sunt obţinute pe câmpuri agricole noi, rezultate din defrişări sau prin arderea vegetaţiei naturale. Terenurile abandonate pot reintra, pe o durată scurtă, în circuitul agricol, după parcurgerea perioadei de repaos, necesară refacerii solului.

Anterior practicării primelor forme de agricultură, existenţa populaţiei umane din Europa era bazată pe vânătoare şi pescuit. Agricultura pătrunde pe teritoriul european în neolitic, în urmă cu 5-6 milenii (concomitent cu invaziile popoarelor din Orientul Apropiat şi Africa de Nord), având iniţial caracter itinerant şi devenind, ulterior, sedentară. Această agricultură, care utiliza plugul şi era fundamentată pe cereale (grâu, orz), leguminoase (mazăre, linte) şi plante textile (in), se îmbina cu creşterea animalelor (cabaline, ovine, porcine). În regiunea mediteraneană era cultivat, de asemenea, măslinul. Mai târziu, în epoca civilizaţiei greco-romane, sunt introduse anumite specii fructifere de origine tropicală şi este asimilată tehnica viticolă. Progresul agriculturii sedentare a fost însoţită de creşterea însemnată a densităţii populaţiei.

În sec. IV î.e.n. şi sec. I e.n., arheologia agrară consemnează existenţa, pe întreg teritoriul european, a peisajului tradiţional, cu mici aşezăminte rurale înconjurate cu ogoare acoperite de culturi vegetale sezoniere sau permanente. Pe acest fond se detaşează anumite nuanţe pe teritoriile faţadei atlantice a Europei, unde peisajul agrar dispersat, era imprecis, împletindu-se cu fâşiile „câmpurilor deschise“ şi caroiajele „câmpurilor închise“ (cu ziduri de piatră, taluzuri, garduri vii etc.), proprii păşunilor bogate din această zonă cu climă umedă.

Acest peisaj agrar original, de „câmp închis“ („bocage“), caracteristic teritoriilor din apropierea Oceanului Atlantic, semnalat încă înainte de era creştină, se menţine şi mai târziu, când dispare în Europa Centrală, fiind înlocuit de „câmpurile deschise“ („openfields“), cu posesiuni agricole comune, prielnice culturii cerealelor. În această perioadă, în sudul Europei, peisajul complex al „câmpurilor deschise“, neregulate, cu culturi în asolament bienal (cereale alternând cu pârloagele), a fost întregit de suprafeţele largi, destinate arboriculturii şi pomiculturii.

„Câmpurile deschise“ se extind considerabil în Evul Mediu, odată cu defrişările începute din sec. VIII, în Germania de Sud, cu scopul lărgirii suprafeţelor cerealiere, impusă de creşterea densităţii populaţiei. Dezvoltate iniţial în Germania şi Franţa (între Elba şi Sena), „câmpurile deschise“ au cuprins ulterior, în sec. IX, teritoriile cultivate cu cereale din estul Angliei, iar între sec. X şi XII şi pe cele din Suedia, de unde se răspândesc în Finlanda.

Formele primare ale agriculturii intensive, apărute în sec. XV, în anumite regiuni din Europa Vestică (în primul rând în Flandria), prefigurează zorile revoluţiei agricole, începută din sec. XVI şi extinsă în sec. XVIII, promovând creşterea productivităţii şi concurenţei şi contribuind la înlocuirea vechilor practici policulturale ale agriculturii de subzistenţă.