Aroma de hrean

Alte nume:

- Engleza: Horseradish

- Franceza: Raifort, Cranson de Bretagne, Cran

- Germana: Kren, Meerrettich

- Italiana: Barbaforte, Cren, Rafano

- Spaniola: Barbaforte, Cren, Rafano

Partea folosita

Radacina, aproape intotdeauna proaspata sau murata.

Familia de plante

Brassicaceae (familia verzei).

Descrierea plantei si cultivare

Hreanul creste pana la 1,5 m inaltime si este cultivat pentru radacina sa mare, de culoare alba, desi si frunzele sunt comestibile.

Descrierea condimentului

Radacina de hrean intacta nu este prea aromata, dar taiata, tocata si, in special, data prin razatoare, are un miros foarte puternic, iute si lacrimogen. Mirosul nu este totusi stabil, el pierzandu-se dupa 10-20 de minute.

Hreanul japonez, numit wasabi, este aproape identic ca gust, doar ceva mai puternic. Din cauza diferentei de pret, ceea ce se vinde drept wasabi in multe restaurante este de fapt hrean cu coloranti verzi.

Intensitatea gustului: 8

Pregatire si depozitare

Radacina de hrean intreaga poate fi pastrata in frigider timp de cateva saptamani. Cel mai adesea, hreanul este stocat dat prin razatoare si amestecat cu ulei si otet. In aceasta forma rezista bine cateva luni, daca este pastrat in recipiente ermetice, la adapost de aer si de lumina. Daca, dupa ce este ras, nu este amestecat imediat cu otet, hreanul ia o culoare bruna si isi pierde iuteala, capatand in schimb un gust amarui, neplacut.

Origine

Hreanul este de origine est-europeana si mediteraneeana. In momentul de fata este cultivat pe suprafete largi in Europa centrala si de est.

Etimologie

Germanii au doua denumiri pentru hrean: ”Meerrettich” in nordul tarii, ”Kren” in sud si in Austria. ”Meerrettich” inseamna ”ridiche mare” si se refera la dimensiunea mai mare si la aroma mai puternica decat a unei ridichi normale. In franceza, denumirea ”radis fort” inseamna ”ridiche puternica” iar in engleza ”horseradish” inseamna ”ridichea calului” si au aceeasi motivatie. Termenul ”Kren” este imprumutat din slava si inrudit cu denumiri din alte limbi europene: ”kren” in ceha, ”khren” in rusa, ”khrin” in ucraineana, ”chrzan” in poloneza. Si alte limbi non-slave au imprumutat termenul: ”cran” in franceza, ”cren” in italiana, ”chreno” in greaca si ”hrean” in romana.

Nordicii denumesc hreanul printr-un nume compus din ”piper” si ”radacina”: ”peberrod” in daneza, ”piparrot” in islandeza si ”papparrot” in suedeza. In greaca moderna, o denumire asemanatoare este folosita pentru ghimbir.

Originea termenului botanic ”armoracia”, care a fost folosit de botanistii europeni inca din Evul Mediu, este incerta, unele voci legand-o de tribul celtic al armoricanilor si de provincia franceza Armorica. ”Rusticanus” inseamna ”rural”, ”satesc” si se refera probabil la raspandirea hreanului.

In traditia populara:

Fructele si rizomul plantei se folosea ca leac contra durerilor de cap, in diferite forme; se faceau legaturi pe frunte cu frunze crude sau hrean ras; legaturi in moalele capului cu hrean ras amestecat cu otet. Petele de pe obraz se spalau cu otet amestecat cu hrean ras.

In alte parti, pentru petele de pe obraz, piept si maini, se punea o mana de hrean taiat bucatele intr-o sticla, se turna peste el un sfert de kg de otet bun si se lasa 5-6 zile, apoi se muia o carpa de in cu care se stergeau petele in fiecare seara.

Turta de hrean ras, malai, mei, miere de faguri si sare, toate puse pe piele de cal se puneau pe gat la galci. La Rasinari contra galcilor se manca hrean si se bea rachiu.

La amigdalita, se radea hreanul se amesteca cu faina de grau si apa calda facandu-se o pasta care se aplica la gat. Ceaiul din frunze indulcit cu miere se lua contra racelii. Contra durerilor de dinti se lua hrean fiert cu vin. Pentru stomatita se lua o lingura de hrean, se punea intr-un sfert de oca de rachiu, se lasa 24 ore, apoi se strecura si se facea gargara de 3 ori pe zi. La raceala grea cu fierbinteala se infasura tot trupul bolnavului cu hrean ras cu aceasta se faceau si legaturi la durerile de picioare si bai contra reumatismului.