Constituția de la 1965

Partidul Comunist Român (cunoscut sub acronimul frecvent utilizat, PCR) a fost un partid politic, succesor al ramurii bolșevice de extremă stânga al Partidului Socialist din România, care a susținut ideologic realizarea revoluției comuniste. În perioada interbelică a fost o forță politică ilegală, de mică anvergură, complet subordonată Comintetului și implicit URSS. S-a împotrivit constant includerii în statul român a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Cadrilaterului și a susținut Pactul Ribbentrop-Molotov, care se pronunța, în protocolul adițional secret, în favoarea cedării de teritorii românești către Uniunea Sovietică. Până la sfârșitul anilor 1930, majoritatea membrilor fuseseră arestați sau se refugiaseră înURSS.

În mai 1921 s-a separat aripa de extremă stângă a PSDR, care s-a constituit apoi în Partidul Socialist-Comunist, redenumit curând Partidul Comunist din România (PCdR). Primul secretar general a fost Gheorghe Cristescu. Imediat după scindare, nou formatul PCdR s-a afiliat la Internaționala a III-a. În anul 1924, PCdR a fost interzis de guvernul liberal, care l-a acuzat de "acțiuni anti-românești" după evenimentele de la Tatar-Bunar și a rămas în ilegalitate până în 1944.

Partidul Comunist din România număra 2000 de membri în 1922, 1500 în 1931 și sub 1000 în anii celui de al Doilea Război Mondial. Numărul estimat pentru data de 23 august 1944 este între 794 și 1150 de persoane .[1] PCR avea un caracter multietnic, românii reprezentând mai puțin de un sfert din membrii săi (în 1930 distribuția pe naționalități era: maghiari 26%, români 23%, evrei 18%, ruși și ucraineni 10%, bulgari 10%).