Constituția României din 1923

În anul 1866 s-au pus bazele monarhiei constituționale în România. Un regim politic care afirmă în mod manifest suveranitatea națională, instituie monarhia ereditară, introduce un sistem parlamentar-constituțional, consacră principiul separării puterilor în stat, în legislativă, executivă și judecătorească. Constituția adoptată atunci a fost așezământul său juridic fundamental, pe baza căruia au apărut, au funcționat și au evoluat instituțiile centrale ale statului român în epoca sa modernă, mai precis până în februarie 1938 .

Constituția din 1866 este cea dintâi Constituție românească întocmită de reprezentanții legitimi ai națiunii române. Dând expresie unui acord de voință între reprezentanța națională și suveran, ea consacră – în cele 133 de articole ale sale, grupate în 8 titluri – caracterul indivizibil al statului român care de acum poartă numele oficial de România. Ca formă de guvernământ, România se transformă dintr-o monarhie electivă într-o monarhie ereditară. Constituția stabilește următoarele principii: principiul suveranității naționale, potrivit căruia toate puterile emană de la națiune; principiul guvernării reprezentative, după care națiunea nu poate guverna decât prin delegați; principiul separării puterilor în stat, în legislativă, executivă și judecătorească, ai căror titulari sunt independenți unii de alții. Puterea legislativă se exercită colectiv de Domn și reprezentanța națională. Aceasta este bicamerală, fiind constituită din două Adunări: Senatul și Adunarea Deputaților, modul de recrutare și compunere a corpului electoral întemeindu-se pe votul cenzitar și capacitar. Numai acordul de voință al celor trei ramuri ale puterii legislative îi asigură funcționarea. Atunci când este vorba de legi privitoare la crearea de venituri sau cheltuieli, sau la contingentul armatei, aceste legi trebuie votate întotdeauna mai întâi de Adunarea Deputaților. Puterea executivă este asigurată de Domn, care o exercită, împreună cu miniștrii constituiții în Consiliul de Miniștri, potrivit prevederilor constituționale. Se introduce, de asemenea, răspunderea ministerială, cu interdicția ca Domnul să poată apăra sau exonera de răspundere pe un ministru, prin ordin verbal sau scris. Puterea judecătorească este o putere distinctă, independentă de celelalte puteri. Ea se exercită de curți și tribunale. Nici o jurisdicție nu se poate crea decât în virtutea unei legi; nu se pot crea nici comisii sau tribunale extraordinare.

Constituția înscrie drepturile românilor, constând în: drepturile politice (de a fi alegător și eligibil în Corpurile legiuitoare și în instituțiile județene și comunale), libertatea conștiinței, a învățământului, libertatea de a comunica și publica ideile și opiniile lor, dreptul de întrunire și dreptul de asociere. Sunt garantate inviolabilitatea persoanei și a domiciliului, precum și secretul corespondenței. Proprietatea de orice natură este declarată sacră și inviolabilă, fiind prevăzute doar trei situații de expropriere pentru cauză de utilitate publică: căi de comunicație, salubritate publică și lucrări de apărare națională. O singură interdicție era pusă cetățeanului român, aceea de a nu intra în serviciul altui stat fără autorizația guvernului, sub sancțiunea pierderii cetățeniei române și o singură discriminare era impusă cetățenilor străini: numai cei de rit creștin pot obține împământenirea.

Prin prevederile actului fundamental se instituie o Constituție rigidă, în senul că aceasta nu poate fi modificată de o lege ordinară, ci numai de Adunările de revizuire, potrivit unor formalități anume .

Așadar, la baza organizării politic-statale a României moderne s-a aflat Constituția din 1866, care dea lungul anilor, aceasta a cunoscut unele modificări semnificative: în 1881 –când România a devenit regat, în 1884 – când numărul colegiilor electorale s-a redus de la patru la trei, în 1917 – când s-a adoptat principiul votului universal și cel al reformei agrare.

După 1918 s-a simțit nevoia adoptării unei Constituții, ca urmare a unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, precum și a mutațiilor survenite în societatea românească după 1866. Toate forțele politice din țară au recunoscut necesitatea unei noi Constituții, disputele vizând doar unele elemente oarecum particulare și partidul îndreptățit să inițieze și să adopte un act de o asemenea importanță. Ea a fost votată în martie 1923, când la guvernarea se afla Partidul Național-liberal prezidat de Ion I. C. Brătianu.

Constituția din 1923 consacra existența statului național unitar român și caracterul său indivizibil. Articolul 1 prevedea: ,,Regatul României este un Stat național unitar și indivizibil”. Iar art. 2 avea următoarele formulare: ,,Teritoriul României este nealienabil. Hotarele Statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi”. Erau prevăzute drepturile și libertățile cetățenești specifice unui stat democratic: ,,Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea învățământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociației și de toate drepturile și libertățile stabilite prin legi” ( art. 5). În același spirit se preciza: ,,deosebirile de credințele religioase, de origine etnică și de limbă nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile și politice și a le exercita” (art. 7).